Am ajuns la acea etapa din viata fiicei mele la care simt ca imi e usor sa ii fiu parinte. Si nu exagerez. Astept insa curioasa fiecare zi de maine ca sa vad cat va dura sentimentul meu.
Colici, eruptii dentare, plansete, diversificare, primele cazaturi - toate s-au ordonat firesc, ca petalele de mac si-mi daruiesc imaginea stangace a inceputului de drum ca mama.
De ce s-a strecurat acum senzatia ca am ajuns intr-un punct lin al relatiei parinte-copil? Datorita comunicarii. Curiozitatea copilei mele de trei anisori si placerea mea de a impleti dialoguri ne-a ajutat sa exploram rutina, mai ales cea urbana, cu mult mai multa bucurie.
De la salutul dragalas din fiecare dimineata (pentru ca mereu se trezeste zambind), la aprobarile sau dezaprobarile vestimentare, la insiruirea intamplarilor de peste zi si pana la intrebarile retorice asezate sentimental pe perna, inainte de culcare, comunicarea ne-a devenit cel mai bun instrument de conectare si acceptare.
E adevarat ca, la acest capitol, eu nu am venit prea pregatita din copilaria mea. Cauze sunt multe, nu trag de ele si nici nu imi masor stangacia prin prisma lor, deoarece simt ca parintii mei mi-au aratat cea mai buna varianta a lor, la momentul respetiv, in realitatea sociala de atunci. Prezentul de acum e mult mai tactil pentru cei care doresc sa-si ghideze meseria de parinte dupa cunostintele (de bun simt!) specialistilor.
Accept ca a fi parinte nu inseamna doar instinct dobandit, ci si educatie si autocunoastere. Invatam singuri sa fim parinti, dar calitatea relatiei noastre cu cei mici se amplifica in momentul in care constientizam rolul comunicarii. De aceea, de cand sunt parinte, nu am respins sfaturile si cunostintele celor care au facut din arta relationarii o meserie. Iar acestea s-au dovedit a-mi fi de folos atat in interiorul, cat si in exteriorul familiei.
Pe fiica mea o incurajez in permanenta sa comunice. Imi doresc sa simta ca, dincolo de pragul (poate) inspaimantator al comunicarii, va gasi rezolvarea multor obstacole fizice si mai ales emotionale.
Cel mai pregnant exemplu care imi vine acum in minte este mediatizatul bullyng cu care cei mai multi copii fac cunostinta in primii ani de colectivitate. Ma incapatanez sa cred ca un copil care stapaneste de acasa comunicarea eficienta si inteligenta nu va suferi la fel de mult ca un copil care a invatat de la adultii din jurul lui sa taca.
Comunicarea nu trebuie abordata ca singura cheie a rezolvarii increderii in propria persoana. Ea trebuie alaturata nevoilor de siguranta si de iubire neconditionata. De asemenea, nu va fi scut impotriva agresiunii fizice (din familie sau din colectivitate). Dar acesta este un alt subiect.
Nevoia de a discuta cu partenerul tau, copil sau adult, de a-ti descarca bucuria sau anxietatea prin dialoguri simple, de a-ti clarifica intrebarile si raspunsurile firave si, de ce nu, de a inspira prin cuvinte - toate incep in familie si se modeleaza treptat, zi de zi.
In seara asta, am discutat cu fiica mea despre nevoia ei inocenta de a mai avea un fratior. Voi despre ce ati vorbit?
Catinca este mamica, blogger si farmacist si scrie povesti despre castelul ei pe catincavlad.ro. O gasesti si pe Facebook Catinca Vlad.