Copiii mei au niste senzori. Asa s-au nascut, cu ei. Nu stiu unde sunt ascunsi, pentru ca nu i-am vazut niciodata. Poate ca or fi undeva pe sub piele, de nevazut cu ochiul liber. Imi imaginez ca sunt mici si rotunzi, plati, nu sferici. Mi-am propus de cateva ori sa-i iau pe copii la pipait, doar-doar oi observa pe unde sunt ascunsi. Dar mi-am dat seama ca si daca-i descopar, ce-o sa fac? Asta e, traiesc in casa cu doi copii si senzorii lor.
Prima data cand am simtit ca exista "ceva" acolo a fost in a treia zi de viata a Emei. Tocmai venisem acasa de la maternitate, iar mama ma astepta cu mancarea calda. Ema adormise in scoica din masina, asa ca n-am deranjat-o. Am contemplat-o noi cat am contemplat-o, dar cum dormea profund, zic "hai sa mananc si eu ceva". Aveam supa de pui, facuta de mama, din pui, apa si iubire de proaspata bunica. Ma asez la masa, iau lingura in mana si cand sa o duc la gura… se trezeste copilul.
Pe masura ce au crescut, senzorii s-au tot activat, in diferite situatii. Senzori de dus, de ieseam ca o zaluda cu sampon in cap si imi rupeam gatul pe gresia alunecoasa, senzori de momente romantice cu tatal lor, denumiti si "senzorii moartea pasiunii", senzori cand ma gandeam doar sa ma ridic de langa ei din pat si multi alti senzori.
Cu toti senzorii lumii, am avut noroc de copii destul de sanatosi. Ema a facut prima enteroviroza dupa doi ani si ceva, desi a gustat si a degustat aproape orice, de la pamant, la peretii din saline. Iar Fip, cu el am tras ceva vreme cu bronsiolitele, dar, in rest, a fost si el destul de rezistent, in ciuda lucrurilor pe care le baga in gura (si care nu erau mancare, desigur). Bine, si-a rupt mana, dar asta ati citit voi, deja, intr-un episod anterior.
Ei, senzorul de "mama si tata vor sa petreaca timp singuri" s-a activat si el, pentru prima data, saptamana trecuta. Probabil ca s-ar fi activat el si mai inainte, dar nu mai incercaseram noi schema pana atunci. V-am povestit despre asta…
Doar ca tot saptamana trecuta s-a mai activat un senzor si stau si ma intreb: oare or mai fi multi de care nu stiu?
Vineri seara stabilisem cu prietena mea muuuult mai tanara, S. si cu prietena mea doar putin mai tanara, A. sa iesim in oras. Despre S, care s-a nascut pe vremea cand eu faceam deja ecuatii cu trei necunoscute, dar care ma scoate acum in oras in baruri de shoturi, pe principiul "Daca n-ai batrani, cumpara-ti", o sa va povestesc cu alta ocazie.
In fine, deci urma sa iasa batrana cu cele doua amice tinere la un bar de cocktailuri si apoi la dans, vineri seara. Primisem si invoirea de la sfertul meu mai bun, care urma sa ramana acasa si sa pazeasca doi copii, asa ca singura problema care imi ramasese era "da' io cu ce ma imbrac?", dat fiind faptul ca ultima data cand am iesit cu S. in oras eu ma simteam super chic, iar ea mi-a zis ca aratam de parca atunci imi terminasem programul intr-o corporatie de batrani (bine, ea s-a exprimat mai delicat, pentru ca e o delicata)…
Am luat copiii mai devreme de la gradinita, am fost in parc, am mancat inghetata, ne-am distrat, a fost totul super. Cand mai erau cateva ore pana la momentul cocktailurilor, la care visam cu ochii deschisi si eram deja in masina, in drum spre casa si speram ca alergatura din parc sa-i faca sa adoarma usor ca sa pot pleca la o ora decenta de acasa… well… copilul mic a tras o mare voma in masina.
Deci, s-a activat senzorul "mami planuieste sa se simta bine". Desigur, n-am mai fost nicaieri, ci am ramas acasa, sa pazesc si schimb un copil bolnav toata noaptea. De dimineata, in loc de mahmureala, aveam o cada plina de haine si asternuturi pline de voma si diaree.
Problema mea cea mare e ca in weekend am planuit primul weekend fara copii de 5 ani, de cand ii avem. Cum fac eu sa le stric senzorul acum?