Primul raspuns care ne vine in minte este: "Da". Apoi ne vin in minte tot felul de intrebari: "Ce ar insemna sa avem incredere intr-un copil?", "Cata incredere sa-i acordam dat fiind faptul ca e totusi un copil?", "Ce ar insemna sa avem incredere in el?"
Fireste ca fiecare copil este altfel, simte, reactioneaza in modul lui propriu, asa ca nu vom avea pretentia sa gasim raspunsuri sau solutii general valabile. Fiecare mamica isi cunoaste puiul cel mai bine si este in fiecare clipa alaturi de el, stie ce are nevoie, ce ii place si ce il supara…Increderea copilului in fortele proprii isi are originea in increderea pe care o au adultii din jurul lui in el, in capacitatile lui, in potentialul sau.
Parintii si educatorii sunt cei carora le revine misiunea deloc usoara de a-l "invata" pe micut sa fie curajos, increzator, optimist. Din pacate, tot ei sunt persoanele care cu sau fara voia lor, pot distruge increderea copilului, il pot desconsidera, ironiza, minimaliza. Culmea este ca adesea intentiile sunt bune dar efectele…pe dos!!!
Copiii sunt adesea comparati unii cu altii cu scopul de a-i stimula. Auzim fraze de genul: "Uite pe fratele tau ce cuminte este, tu esti rau, strici jucariiile, nu mananci, plangi…", "Ceilalti copii din gradinita au stiut toti poezia perfect, numai tu te-ai incurcat", "Cum esti tu bleg, sigur n-o sa te descurci, nu esti indraznet ca altii". Ce simt micutii cand le aud? – e o intrebare pe care prea putini si-o pun. Ce efecte au aceste cuvinte, cat de mult tine minte copilul suferitele de cand era mic sunt iarasi considerate adesea probleme exagerate.
Si totusi marturie ne stau adultii, colegii, prietenii, apropiatii nostrii si chiar… propriile amintiri ca "a simti" este cel mai vechi verb pentru puiul de om. Ne amintim cuvinte pe care le-am auzit cand aveam 3-4 ani sau chiar mai putin.
Unii spun "parintii mei au avut mereu incredere in mine, m-au incurajat in tot ce am vrut sa fac" si la polul opus, cei care spun cu regret "n-am incredere in mine pentru ca niciodata n-a fost bine ce-am facut".
Cand vorbim despre incredere, ne putem imagina o plantuta pe care o sadim in sufletul copilului cand este inca foarte mic, o udam zi de zi, avem grija sa aiba lumina, soare, loc suficient pentru a creste si ne uitam la ea cu incantare vazand cat de mare s-a facut!
Nu e niciodata prea devreme sa incepem s-o cultivam, pornind de la primele cuvinte, de la primele jucarii apucate cu manuta lui, de la incercari nu intotdeauna incununate de succes. Sa-i vorbim, sa-l incurajam, sa-l ajutam cu scopul de a reusi sa devina autonom, sa faca cu curaj primii pasi, sa manance singur, sa fie sigur ca se va descurca la serbare, sa pornesca cu zambetul pe buze in orice noua activitate.
Curiozitatea, dorinta de a incerca lucruri noi, lipsa temerilor, sociabilitatea, creativitatea sunt toate dovezi ale increderii in propriile sale forte.
Sa nu uitam ca invatarea oricarui comportament se face cu pasi mici, ca este nevoie de multe incercari si exercitii si ca greselile sunt la fel de importante ca si reusitele! Chiar daca astazi nu a putut, maine este o noua zi pentru a incerca din nou. Nu va lasati cuprinse de dezamagire, regrete sau ambitii din cauza faptului ca micutul vostru nu vorbeste inca, nu face la olita, nu deseneaza la fel de bine ca varul lui.
Fiecare copil are ritmul lui propriu de dezvoltare, propriile inclinatii si dorinte. Nu-l grabiti si nu-i impuneti un alt ritm. Nu-l incarcati cu prea multe sarcini sau prea grele, nu-l fortati sa numere sau sa citeasca la aceeasi varsta la care va spune vecina ca a reusit copilul ei!
Fiecare copil are o personalitate inca de cand este mic. Unii sunt mai vioi si mai neastamparati, altii mai lenti, unii canta minunat, altii vorbesc devreme, unii sunt foarte indemanatici, altii - simpatici si sociabili.
E important sa nu cereti copilului lucruri pe care nu le poate face pentru ca ii creati un sentiment de neputinta. Incurajati-l sa puna intrebari, sa-si construiasca propria imagine despre cum va fi acolo. Asigurati-l ca se va descurca, ca veti fi aproape de el, ca va primi ajutor daca are nevoie. Incercati sa-l motivati dar nu-l ambitionati exagarat: "Ia sa vedem daca vei fi mai bun decât...", "Sa nu ma faci de rusine".
Daca incarcatura afectiva este prea mare, copilul se poate simti dezamagit sau coplesit de situatie, va avea tendinta sa nu participe pentru a evita sa greseasca, sa se simta obligat sa faca respectiva activitate si sa nu mai reuseasca sa gaseasca nici o placere in ea.
In aceasta situatie pot ajunge toate activitatile sportive, artistice, chiar comportamentele de autoingrijire. Ambitia si perfectionismul parintilor distrug increderea copilului. El va ajunge in scurt timp sa considere ca nu este suficient de bun, destul de talentat, ca altii il depasesc, ca oricat ar incerca n-are nici o sansa.
Psiholog Anca Munteanu
Detalii specialist