Cu riscul de a ma repeta, nu sunt un adept al interdictiilor stricte impuse copiilor in folosirea telefoanelor smart sau a tabletelor, dar nu incurajez nici petrecerea unui timp indelungat pe aceste dispozitive.
Si asta nu se refera numai la copii! Nu stiu cate persoane au patit-o, dar eu am ajuns sa renunt la a ma mai intalni cu diversi amici in oras doar pentru a-i vedea ca butoneaza in disperare telefoanele pentru a vedea ce se mai posteaza pe o retea de socializare sau pentru a adauga comentarii la fotografiile unor necunoscuti de-ai lor.
Sacul si petecul
Intr-un anume fel, obsesia tehnologiei smart s-a raspandit de la noi catre copii, cu o influenta mai mare asupra acestora din urma. "Ei, fac si ei ce vad la parinti! Cum e sacul si petecul", o sa imi spuneti.
Da, nimic de zis in privinta asta, mai ales ca noi suntem cei care le si aruncam gadgeturile respective in mana de la cele mai fragede varste. Ca exemplu, o persoana cunoscuta recent imi povestea cum a ajuns sa isi linisteasca copilul de 8-9 luni cu ajutorul telefonului mobil doar pentru a-l avea diagnosticat un an mai tarziu cu simptome de autism virtual.
In toata povestea asta cu sacul si petecul, doar dependenta de tehnologia smart pare sa ne mai lege cumva de odraslele noastre. Pe vremea mea, copilaria era o adevarata revolta incipienta fata de regulile trasate de parinti: orar de teme fix, ora de masa, program de somn, ba chiar si mers la biserica (deh, am avut o mama habotnica!).
Bineinteles, reuseam cumva sa fentez majoritatea normelor trasate de parinti, iar acest lucru imi dadea oarecum un sentiment de independent fata de ei. Desigur, nu aveam la indemana toate dispozitivele de care generatia fiicei mele dispune, ba chiar abuzeaza uneori.
Gadgeturile mele de vacanta erau arcuri, undite, mingi sparte si peticite si, mai tarziu, prin liceu, rucsacul de munte, sacul de dormit, cortul si colectia de harti "Muntii Nostri".
Asa ca, independenta lor fata de parinti nu se mai manifesta in sensul clasicelor evadari in spatele blocului, a formarii gastilor care sa cutereiere parcuri si maidane, ci intr-un sens mult mai abstract al unei lumi virtuale in care eu unul ma regasesc doar partial.
Slava Domnului, Mara si colegele ei inca apreciaza o seara tip "pijama-party", o tura la locurile de joaca din Oraselul Copiilor sau o dupa-amiaza la film, in mall.
Ma multumesc si cu atat, deocamdata, desi recunosc ca sunt nedumerit de faptul ca pustii din ziua de azi au nevoie de un program prestabilit inainte de a se lasa urniti din casa. Reteta intalnirilor cu prietenii din zilele copilariei mele presupunea sa ne intalnim si abia apoi sa decidem ce dracovenii urmau sa fie initiate in dupa-amiaza respectiva.
Astazi, daca nu ai argumente clare referitoare la program, detalii despre itinerariu, eventual un trailer de film care sa convinga odrasla ca merita sa stea 2 ore cu ochelarii 3D pe nas, nici nu poti sa convingi copilul sa iasa pentru o dupa-amiaza in parc si la film.
Si, de cele mai multe ori, ti se cere sa fii prezent. Nu este neaparat cel mai separator lucru, dar tot te pune pe ganduri cand vezi ca fiul sau fiica ta nu reuseste sa taie un cordon ombilical pe care tu l-ai retezat inca de la primele instructiuni despre traversarea strazii si formarea primei cete de prieteni.
Conflictul intre generatii
Culmea, evadarea lor in mediul virtual ii face mai dependenti de noi: stau mai mult in casa pentru ca bateria dispozitivului risca sa se descarce; ocazional telefonul necesita sa fie schimbat si parintii sunt cei care au solutia; confortul casei e de neinlocuit, cel putin cat nici prietenii sau prietenele lor nu se dau in vant cu haladuitul pe strazi, alei sau prin parcuri etc.
Prin urmare, rebelii de acum 30 de ani se trezesc brusc inconjurati de o serie de sateliti cu chipul si infatisarea lor care nu se dau dezlipiti de fusta mamei sau de pantalonul tatalui oricat i-am impinge noi de la spate.
La varsta de acum a Marei (10 ani) eram in plin conflict de idei cu ai mei pe tema modului in care alegeam sa imi petrec timpul liber. La trei decenii dupa sunt nevoit sa recunosc ca temerile mele de a ma transforma intr-un parinte cicalitor sunt anulate de atitudinea copilului meu.
Singura speranta pentru aparitia unui conflict intre generatii ramane in intrarea in faza pubertatii. Pana la urma, orologiul intern al organsimului nu poate fi dat peste cap de stralucirea irizata a unui display de smartphone, iar hormonii vor avea si ei un cuvant de spus.
Insa, pe cat de plin de speranta sunt in a-mi imi vedea copilul contestandu-mi autoritatea in incercarea de a-si afirma vointa proprie, nu pot totusi sa nu ma intreb daca lumea virtuala in care isi conserva relatiile sociale dezvoltate cu colegii si prietenii nu isi vor pune amprenta asupra modului in care va percepe subtilele transformari fiziologice care urmeaza sa se petreaca in corpul ei.
(va urma)
Citeste continuarea articolului aici.