De curand, am consiliat un tatic. Problema lui era timidatea fiicei sale de 7 ani care se dovedea si complet dezinteresata de sport, si netalentata. Frustrarea parintelui era cu atat mai mare cu cat eforturile sale de a o antrena se inteteau, el punand la bataie tot talentul si priceperile sale, insa fara succes. Convingerea tatalui era ca fiica sa era, totusi, talentata si ca avea sa devina intr-o zi o mare sportiva, insa timiditatea ei ii statea in cale.
Pozitiv si sigur pe sine, perseverent si neclintit in hotararea sa, tatal (sportiv de cariera provenit dintr-o familie de sportivi cu traditie), nu s-a dat batut, ci a venit la psiholog pentru a rezolva problema fiicei sale. Insa problema nu era a copilului, ci a tatalui… Ceea ce refuza sa inteleaga acest parinte constiincios si devotat era ca tocmai insistentele sale si dezamagirea pe care cu greu reusea sa o disimuleze o inhibau pe fetita, intrucat o faceau sa se simta complet inadecvata si inepta. Practic, tatal o luase pe fiica in grupa de copii pe care o antrena si unde copilul se afla in mod constant in situatia de a repeta esecul si de a se umili public in fata celorlalti copii prin contraperfomantele sale. Iar tatal privea aceste esecuri ale fetitei sale ca pe niste esecuri personale. De aici, natural, indaratnicia copilului si dezinteresul sau fata de sport; tot de aici si amaraciunea tatalui. Cum sa fii insa entuziasmat de o activitate la care, in mod constant, te dovedesti nepriceput si inadecvat in fata altora care par ca se pricep din ce in ce mai bine? Cum sa iti mai si placa pe deasupra? Copiii adora sa joace jocurile la care exceleaza, sa practice activitatile la care se pricep cel mai bine.
Ironia face ca, desi dornic sa cultive valoarea personala a fetitei sale si sa ii dezvolte sentimentul competentei si increderea in sine, tatal actiona exact in mod contrar. Se agata cu incapatanare de modelul propriului tata pe care il admira si care facuse din el un bun sportiv, aplicand anumite tehnici si metode care, de buna seama, se potrivisera in situatia lui. Devenit insa tata, era incapabil sa accepte fie ca poate fiicei sale nu ii place sportul, fie ca metodele nu sunt cele mai potrivite. Atitudinea lui era aceea ca el era infailibil, iar copilul lui avea o singura problema – timiditatea de care se facea vinovata mama, care o cocolosise. Mai mult, obiectivul lui era sa scoata din fetita un performer cu orice pret, chiar daca talentul, inclinatia sau interesul acesteia aveau sa se dovedeasca ca tin de alte domenii. Iata cum convingeri si atitudini gresite pot arunca in aer intentii foarte bune.
Am dat acest exemplu deoarece este graitor pentru ceea ce se intampla in multe familii unde parinti bine informati si intentionati, devotati si autentic interesati de bunastarea copiilor lor fac lucrurile exact pe dos decat cum trebuie.
De aceea, in orice demers educational ne-am lansa, este bine sa ne intrebam mai intai:
- Care sunt convingerile noastre in privinta problemei X?
- Care este atitudinea noastra fata de copil si fata de problema X?
- De unde ne vin aceste atitudini si convingeri sau de la cine?
Abia pe urma, sa ne intrebam si sa aflam:
- Ce ne arata experienta altor parinti si a altor copii in aceasta privinta?
- Ce spun specialistii?
Numai dupa ce ne vom putea raspunde sincer la primul set de intrebari, vom putea trece si la cel de-al doilea set fara sa cautam doar argumente in favoarea convingerilor noastre. Abia asa vom reusi sa abordam orice problema am intampina in educatia copiilor nostri in mod obiectiv si intelept. Avem astfel mai bune sanse de a descoperi solutia cea mai potrivita si de a actiona in interesul copiilor nostri.
Increderea in sine a copilului este un obiectiv major in educatia si formarea sa. Increderea in sine inseamna, pe scurt, sa nu te temi exagerat de necunoscut sau de adversitate. Sursa ei este educatia primita in familie si la scoala. Criticile si reprosurile o erodeaza pana la nimicire, iar aprecierile si incurajarile o sustin, insa cu o conditie: ca acestea sa se refere la comportament, la actiuni, si nu la persoana. Altminteri, exista riscul de a crea copilului o imagine de sine distorsionata, nerealista ce nu va fi sustinuta de alte persoane si situatii, caz in care stima de sine a copilului se poate prabusi de la mare inaltime.
De exemplu, un copil ale carui abilitati de a desena sunt destul de modeste face un desen nereusit din punctul de vedere al asteptarilor parintelui: este foarte schematic, dezlanat, monocromatic, cu tuse nesigure si stangace. Daca parintele este convins ca acel copil ar putea sa deseneze foarte bine, insa este lenes, sau dezinteresat, sau indaratnic, atitudinea lui va fi una critica; atitudinea care il va stapani va fi una de nemultumire, poate chiar de frustrare, si comportamentul fata de copil va fi acela de a:
- ii reprosa: “Uite ce urat ai desenat! De ce nu esti mai atent?/De ce nu faci eforturi mai mari?”. Parintele considera ca reprosul il va face pe copil sa se rusineze sau sa ii para rau ca si-a dezamagit parintele si, astfel sa incerce sa deseneze mai bine.
- face comparatii nefavorabile (“Uite ce frumos a desenat Marinica? Tu de ce nu poti? El cum poate?”) pornind de la convingerea gresita ca astfel de comparatii il vor ambitiona pe copil sa ajunga la nivelul celor mai buni decat el la desen.
- ii pune etichete (“De ce esti lenes si indaratnic? /Parca ai avea doua maini stangi”), de asemenea, menite sa il faca sa se rusineze de realizarea sa modesta si sa se straduiasca mai mult pentru a-si convinge parintii ca nu este lenes si indaratnicca sa-i multumeasca.
- il ironiza (“Ce mai desen ai facut si tu? Unde ai vazut tu pe cineva cu parul verde?”), crezand ca un astfel de umor indulceste reprosurile implicite facute, cand, de fapt, nu face decat sa raneasca.
- il santaja emotional (“Puteai face si tu un desen mai de soi de dragul meu. Eu asa fac atunci cand tu imi ceri sa iti fac gogosi? Ti le fac de mantuiala?”) in ideea de a determina copilul sa se straduiasca mai mult si sa deseneze mai bine in semn de iubire pentru parintele lui si de apreciere pentru ceea ce face parintele pentru el, nu pentru ca are nevoie sa isi imbunatateasca abilitatile de desen;
- a-i aplica alte forme de abuz verbal si emotional: de a minimiza rezultatul activitatii lui (“ce porcarie de desen ai facut si tu!”), de a-i rupe desenul, de a tipa la el, de a-l ameninta ca daca nu face un desen bun nu il mai iubeste, de a-l ridiculiza in fata altor persoane.
In aceste situatii, chiar daca parintele isi propune sa dezvolte increderea in sine a copilului, atitudinea lui gresita si dezamagirea/frustrarea simtita il determina sa actioneze in moduri care sunt tot atatea forme de abuz ce vor distruge increderea in sine a copilului, il vor face sa se rusineze de sine, sa se simta inadecvat, inept, incapabil si, peste toate, neiubit de catre parintele sau.
Daca dimpotriva, convingerea parintelui este ca are un copil fara talent la desen (dar cu alte calitati) sau ca un desen mai reusit este doar o chestiune de exercitiu, atitudinea lui va fi una binevoitoare si comportamentul suportiv, incurajator, ca de exemplu:
- “Poate ca nu este cel mai reusit desen din lume, dar este cel mai bun desen din cate ai facut pana acum. Continua sa desenezi si vei deveni din ce in ce mai bun”.
- “Nu stiu daca este cel mai reusit desen al tau, am vazut insa ca orice desen iti iese mai bine atunci cand ai ceva mai multa rabdare. Ai putea sa il refaci mai tarziu.”
In cazul in care copilul se arata frustrat de desenul lui, putem sa il incurajam cu onestitate, fara sa apelam la o minciuna draguta care ar putea sa aiba un efect de sporire a neincrederii copilului in opinia noastra de parinte sau sa devina autosuficient. Prin urmare, in loc sa ii spunem: “Dragul meu, ai desenat minunat, niciun alt copil nu reusea mai bine” (ceea ce este fals si ipocrit din partea noastra), am putea sa ii spunem: “Dragul meu, pana si cei mai talentati artisti au nevoie de mai multe schite, de mai multe incercari, de mai mult efort pana sa realizeze ceea ce isi doresc. Tot ce ai nevoie sa faci este sa exersezi in continuare si vei vedea ca vei face desene tot mai reusite”.
De asemenea, in astfel de situatii, feedback-urile obiective pot fi de un real folos: “Stii ce cred? Cred ca daca ai mai folosi doua-trei culori, desenul tau ar putea fi mai interesant. Ce culori crezi ca ar fi potrivite pentru norisori? Pisicutei din desenul tau ii lipsesc mustatile. Cum va putea ea oare sa mai pipaie fara ele? Ajut-o sa le obtina.” Evident, atunci cand umorul de buna calitate insoteste incurajarile si sugestiile, copilul, oricat de descumpanit sau de frustrat ar fi, poate gasi in el destula energie incat sa continue si sa isi imbunatateasca desenul, iar la final sentimentul lui va fi acela de reusita, nu de esec.
Uneori, parintii cred ca isi incurajeaza copiii cand de fapt le fac reprosuri mascate: “Ei, da, dar puteai si mai bine daca te straduiai mai mult”. Astfel de remarci, mai ales daca devin un obicei, ii vor face pe copii sa creada ca parintii nu sunt niciodata multumiti de ei. Si stiti ce? Chiar asa si este!
Atitudinea fata de esec a parintelui este esentiala: cum interpretam esecul/semi-esecul? Ca pe o dezamagire? Ca pe un dezastru? Ori ca o lectie (fie si foarte aspra!) plina de invataminte pentru viitor? (“Tot patitul este priceput!”).
Evident ca, atunci cand esecul este asociat cu dezastrul, cu dezaprobarea parintelui si cu intense lui dezamagire, creste teama naturala a copilului de a nu repeta experienta respectiva si se instaleaza comportamentul de evitare (ca in cazul fiului antrenorului despre care am vorbit in randurile de mai sus).
Atunci cand esecul este doar o experienta, o oportunitate de a invata si de a trage concluzii utile, teama, jena, rusinea asociate ratarii se diminueaza considerabil, copilul (dar si adultul!) nutrind convingerea ca nu este decat o chestiune de timp pana cand va reusi sa faca lucrurile bine (poate chiar data viitoare), fie exersand in continuare cu beneficiul noilor descoperiri, fie cautand solutii noi la problema (ca, de pilda, atunci cand rezolvi un exercitiu la matematica sau vrei sa construiesti ceva).
Fetitele Powerpuff nu au intotdeauna succes in ceea ce fac. Dimpotriva, de cele mai multe ori fac greseli pe care insa le indreapta. Greselile nu le distrug moralul, ci pot doar sa le intristeze, sa le descumpaneasca pe moment, dar intotdeauna trag concluzii utile din experientele lor si invata din ele, apoi revin facand ceea ce este bine. Succesul lor si increderea in sine care le da putere sa persevereze si curajul sa incerce experiente noi se bazeaza pe atitudinea lor fata de esec identificat ca ocazie de invatare, pe gandirea pozitiva (orientata pe rezolvarea de probleme si nu pe evitarea lor) si pe convingerea ca greseala face parte din invatare. Iar Profesorul le apreciaza atunci cand reusesc, le incurajeaza atunci cand ezita, le sustine si discuta cu ele in loc sa le critice, sa le certe, sa le descurajeze. De ce? Deoarece profesorul Utonium stie ca orice copil invata si, invatand, da, face si greseli.
Acest articol face parte din Campania “Fetitele Powerpuff - Un copil increzator schimba lumea mai usor”, campanie derulata de Cartoon Network. Campania isi propune sa sustina cultivarea increderii in sine a copiilor prin descoperirea trasaturilor si aptitudinilor proprii. Episoade noi din “Fetitele Powerpuff” pot fi urmarite de luni pana vineri, de la ora 15.45, numai la Cartoon Network.
*** Articol realizat de Irina Petrea, psiholog si psihoterapeut.