- Am un baietel de 3 ani si 5 luni. Inca de cand era foarte mic a fost extrem de atasat de mine. Este un copil timid. S-a adaptat foarte greu la gradinita. El a stat cu mine pana la aproape 2 ani, dupa care s-au ocupat de el diferite bone in perioada cat eu eram la serviciu. Mentionez ca am schimbat 3 bone (prima il adormea prin sufocare, a doua a plecat dupa o luna iar cea de-a treia il batea). In aceste conditii am renuntat la ele si l-am inscris la 2 ani si 9 luni la gradinita unde in primele doua luni a vomitat in fiecare zi. Doctorita lui pediatra mi-a spus ca este un copil foarte sensibil si trebuie tratat cu foarte multa grija. Noi il iubim foarte mult si l-am rasfatat pentru ca l-am facut mai tirziu (eu aveam 31 ani si sotul meu 36). Desi la prima vedere s-ar putea spune ca acest comportament se datoreaza bonelor totusi el era putin comunicativ cu strainii si inainte de venirea acestora. Odata cu gradinita a venit o schimbare in bine in sensul ca nu mai fuge de copii ca inainte, dar timiditatea lui a ramas aceasi. Problema principala este faptul ca este aproape lipit de mine, ca totul doreste sa faca doar cu mine (sa manance, sa doarma, sa se plimbe, sa gateasca, orice). La serbarea de sfirsit de an a fost singurul copil de pe scena care a plans incontinuu si care a stat cu mine de mana dupa cortina. Noi l-am dus peste tot doar ca sa fie in contact cu ceilalti oameni si copii. Intrebarea mea este ce sa fac si daca acest comportament (exagerat de timid) este vina noastra, si daca da, ce putem face ca sa devina mai independent si sa nu mai planga de cite ori dispar eu din raza lui vizuala. Noi am dori sa mergem in vizita la un psiholog specializat in psihologia copilului care sa ne invete ce trebuie sa facem atat noi cat si el.
Raspuns:Din cele scrise de dvs. am inteles ca problema majora pe care o reclamati este atasamentul exagerat al copilului de mama si respectiv o timiditate in relatiile sociale.
In ciuda experientelor traumatizante cu bonele si a adaptarii dificile la viata de la gradinita am inteles ca micutul dvs. acum a evoluat in bine si ca si-a dezvoltat cel putin la un nivel bazal abilitatile sociale. Pentru a-i oferi un ajutor in acest sens puteti continua demersurile dvs. de a-l socializa pe copil cu alti copii, respectiv adulti prin mersul in diferite locatii si totodata puteti aranja asa-zise intalniri si acasa cu diversi prieteni de ai sai.
Practicc invatati-l pe cel mic sa interactioneze cu copii, explicati-i "regulile" intalnirii cu ceilalti si provocati-l sa incerce.
Si pentru ca spuneti ca si in familie se observa un atasament excesiv de dvs. puteti incepe demersurile de a va ajuta copilul invatandu-l sa interactioneze mai mult si cu ceilalti membri ai familiei. Implicatii pentru inceput in jocurile si activitatile dvs. desfasurate cu copilul, amplificati ulterior rolul acestora si incetul cu incetul sub diferite pretexte acordati-le ceva timp singuri cu copilul.
Daca pentru inceput puteti utiliza astfel de jocuri in familie, cu participarea dvs, pe masura ce copilul se obisnuieste cu ceilalti membrii va puteti retrage pentru a lasa activitatea sa se desfasoare intre ei. Incurajati-l pe copil mereu in ceea ce face si stimulati-l pentru a petrece mai mult timp cu ceilalti membri ai familiei atat in casa cat si afara, si iarasi recompensati-i reusitele. Puteti motiva absenta dvs. prin diferite scuze pentru a facilita accesul altora mai usor la bunavointa copilului.
Chiar daca va fi mai greu pentru inceput incercati sa stabiliti si niste limite clare in ceea ce priveste activitatile dvs. impreuna cu copilul (dormit, mancat, etc) si explicati-le acestuia pe intelesul lui. Nu va asteptati ca el sa le admita intr-un moment, insa mentinand limitele impuse initial in ciuda revendicarilor sale il puteti oarecum dezlipi de dvs.
In cresterea si educarea unui copil este importanta o atitudine echilibrata a parintilor fata de copil, astfel incat rasfatul si hiperprotectia sa nu devina obstacole in dezvoltarea sa normala.
Mult succes!
Clara Monica CRACIUN,
Specialist in psihologie medicala