Ti se intampla sa nu stii ce sa faci atunci cand copilul tau face o criza de isterie?
Te simti neputincios si disperat cand il vezi plangand, tipand, trantind totul in jurul lui, doar pentru ca nu ii cumperi jucaria pe care o doreste sau pentru ca nu faci ceea ce el iti cere?
Iti pui mii de intrebari, ai vrea sa intelegi ce anume provoaca aceste crize si cum sa faci sa nu se mai intample?
Ei bine, afla ca suntem mii de parinti care am trecut sau trecem prin asta si care am gasit sau cautam inca solutia cea mai buna pentru noi si pentru copiii nostri.
Afla solutii pentru relatia ta cu copiii tai la seria de workshop-uri "Alege sa fii un parinte minunat".
Formular inscriere Workshop-uri CopiiMinunati
Pentru a beneficia de reducerea Copilul.ro, in campul "Cod reducere" trebuie sa introduceti codul 48978copilul. Astfel, veti plati doar 80 lei pentru un workshop in loc de 100 lei.
Si ca sa vezi ca stiu cu adevarat despre ce vorbesc, am sa-ti povestesc o intamplare de pe vremea cand Andrei, baietelul meu, avea cam 4 ani si jumatate.
Era duminica dupa-amiaza si eram in vizita, eu si cu el doar, la o foarte buna prietena de-a mea, care sarbatorea ziua de nastere a uneia dintre fetitele ei. Erau adunati cam 9 copii, de varste asemanatoare, si se jucau foarte frumos.
Noi mamele stateam linistite de vorba, radeam si povesteam, in timp ce trageam cu coada ochiului la joaca copiilor nostri. Era o atmosfera minunata! Copiii se simteau foarte bine si noi, mamele, profitam din plin de acele clipe de liniste. Dar timpul a zburat ca prin minune si, la un moment dat am realizat ca se facuse tarziu si trebuia sa plecam acasa.
Am dat "alarma" de plecare spre casa, toate odata. Le-am spus copiilor ca este tarziu si i-am chemat sa ii imbracam pentru plecare. Unii dintre ei au raspuns imediat chemarii mamei lor, s-au imbracat cumintei si au plecat veseli si linistiti.
Andrei insa nu dadea nici un semn ca ar fi auzit sau ca ar fi fost interesat de propunerea mea de a pleca acasa. Continua sa se joace cu un alt baietel, de parca nimic nu se intamplase. Am mers la el si i-am explicat ca este tarziu si trebuie sa plecam acasa.
S-a uitat la mine mirat, mi-a spus un scurt si foarte hotarat "NU", dupa care a continuat joaca. M-am dus din nou langa el si am inceput sa ii explic ca este foarte tarziu, ca toti copiii pleaca acasa si merg la culcare, ca a doua zi merge la gradinita si ca va fi obosit daca se culca tarziu… tot felul de explicatii, care mai de care mai "logice"…
Copilul meu nu dadea nici un semn ca ar auzi ceea ce vorbeam. Intre timp baietelul cu care se jucase plecase acasa, iar Andrei isi gasise ceva interesant de facut impreuna cu una dintre fetitele gazdei.
Pentru ca timpul trecea si plecasera aproape toti musafirii, am inceput sa intru in panica. Prietena mea voia, in mod evident, sa isi culce fetele cat mai repede, iar eu nu reuseam sa imi conving copilul sa plecam acasa. Ma simteam judecata ca nu-mi pot controla copilul, asa ca, din dorinta de a ma impune am strigat catre Andrei: "Gata, ACUM MERGEM ACASA! Vii in acest moment sa te incalti si plecam acasa!"
Ceea ce a urmat a fost ingrozitor, atat pentru mine cat si pentru Andrei. El a continuat sa strige "NU", asa ca eu l-am imbracat cu forta si l-am luat in brate. Cu chiu cu vai l-am dus la masina, in timp ce se zbatea in bratele mele. Apoi, cu greu am reusit sa il asez in masina si sa inchid usa astfel incat sa nu poata cobori. De ce? Pentru ca in momentul in care eu incercam sa urc la volan, el cobora din masina…
Imagineaza-ti scena, te rog. Un copil plangand si strigand in gura mare "Nu vreau acasa" si o mama care incerca sa isi urce cu forta copilul in masina. Si asta nu e nimic! La un moment dat am reusit sa urcam in masina, am inchis usile si am plecat spre casa, in timp ce copilul plangea din ce in ce mai tare.
Cand am ajuns acasa, ce crezi ca s-a intamplat? Copilul nu voia sa coboare din masina. Asa mic cum era, avea foarte multa forta. Se proptise in scaunul din spate si nu reuseam sub nicio forma sa-l urnesc.
Iti dai seama cat de mult timp a trecut in aceasta lupta? Am incercat tot felul de "solutii". Sa vorbesc cu el era imposibil. Tipetele lui se auzeau in strada si era trecut de 10 noaptea. Oamenii care treceau din cand in cand imi aruncau priviri suspicioase si dadeau din cap a dezaprobare.
La un moment dat nestiind ce sa mai fac, cuprinsa de disperare, am inchis masina, am armat alarma, cu copilul in masina si am plecat spre casa. Am mers pana la coltul blocului si am stat acolo, fara ca Andrei sa ma vada, cateva secunde cred, care mie mi s-au parut secole.
Apoi m-am dus tremurand catre masina. Copilul nu mai plangea. Se speriase destul de tare, cred, insa, in secunda in care m-a vazut, a inceput din nou sa tipe. La un moment dat a coborat din masina si am reusit sa urcam scarile spre apartamentul nostru, insa tipetele lui erau atat de puternice, incat vecinii deschideau panicati usile, crezand ca s-a intamplat ceva foarte grav.
Ce sa-ti mai spun? A fost ingrozitor! Si acum cand imi amintesc aceasta intamplare ma simt foarte vinovata. Ma gandesc ca mi-am traumatizat copilul, chiar daca nu i-am dat nici macar o palma. L-am fortat, l-am speriat si l-am amenintat, lucruri care nu au cum sa duca la incredere si respect, doua atribute esentiale ale unei relatii cu adevarat puternice si autentice intre doi oameni.
Acea intamplare s-a terminat pana la urma in liniste, pentru ca odata ajunsi acasa copilul a adormit instantaneu. Tarziu, in acea noapte si in multe alte nopti, eu am continuat insa sa ma intreb: "Unde am gresit? Ce ar fi fost bine sa fac? Cum sa fac data viitoare, daca se mai intampla?" Am citit si am cautat tot felul de sfaturi, insa nu am fost prea multumita de ele.
Peste tot gaseam explicatii despre copii rasfatati, care fac numai ce vor ei si despre cat de grav este acest comportament. Insa eu, in adancul sufletului meu stiam ca nu este vorba despre rasfat si nici despre egoism, asa cum spuneau cartile care imi cadeau in mana. Aveam convingerea ca "problema" nu e la copil, in nici un caz, insa nu gaseam nicaieri dovezi care sa-mi sustina aceasta convingere.
La un moment dat am gasit un concept care a adus lumina in tot ceea ce eu stiam instinctive, dar nu puteam explica. Acest concept a fost creat de catre John Gottman, un psiholog american, care si-a dedicat viata cercetarii relatiilor interumane si care, timp de mai bine de 10 ani a analizat mii de parinti si copii.
El a descoperit abilitatile pe care e bine sa le aiba un parinte, astfel incat sa contruiasca o relatie cu adevarat puternica si autentica cu copiii lui si sa isi ajute copiii sa devina adulti puternici si increzatori.
Conceptul lui Gottman este despre "un fel de a fi" pe care daca parintele il exerseaza suficient de mult timp, reuseste sa devina un obicei de viata foarte sanatos in orice fel de relatie.
Mi-am dat seama citind acest concept, cum ar fi fost bine sa procedez in acea situatie si apoi am aplicat ceea ce am invatat in foarte multe alte momente, atat in relatia cu copiii mei si cat si in relatia cu alti copii si adulti.
Rezultatele sunt extraordinare. Nu este insa o metoda de GESTIONARE CRIZE, ci, mai degraba, o metoda de PREVENTIE A CRIZELOR.
In momentul in care copilul tau face o criza de isterie, crede-ma te rog, absolut orice ai face inafara de a-l lasa sa isi descarce emotiile, va afecta relatia ta cu el. Daca cedezi, nu e bine. Daca il fortezi, nu e bine.
Asa ca, lasa-l sa tipe, chiar daca esti intr-un supermarket si se uita urat la tine sute de adulti. Iti pasa cu adevarat mai mult de parerea celorlalti adulti, decat de relatia ta cu copilul tau? NU, cu siguranta nu. Insa normele sociala te obliga sa iei masuri…
Daca s-a intamplat si ai "scapat" copilul intr-o scena de isterie, asta e! Lasa-l sa descarce emotia. Nu poti face nimic altceva mai bun de atat, in acel moment. Ceea ce poti face este sa stai de vorba cu copilul tau dupa aceasta scena,intr-un moment cand amandoi sunteti linistiti si odihniti, si sa afli ce anume a determinat acel comportament.
Uite care sunt cei 5 pasi pe care i-a descoperit Gottman si pe care ii poti aplica si tu in relatia ta cu copilul tau:
- Fii atent la emotiile tale si ale copilului tau – dintr-o stare de prezenta adevarata, fii foarte atent in primul rand la emotiile tale. Cand vei fi foarte constient de emotiile tale, vei putea sa le recunosti si la copilul tau, foarte usor.
- Conecteaza-te cu copilul tau – identifica acele momente in care poti sa stai de vorba cu adevarat cu copilul tau. Nu orice moment este bun!
- Asculta-l cu empatie – atunci cand copilul tau iti vorbeste, ASCULTA-L DOAR, fara sa il judeci, fara sa il critici si fara sa fii indiferent. TACI, incearca sa te pui in locul lui, de copil, si nu te grabi sa comentezi ceea ce el iti spune.
- Ajuta-l sa numeasca emotia pe care o simte si valideaz-o – Intreaba copilul, dupa ce il asculti, "Si asta cum te face sa te simti?". Atunci cand copilul iti spune emotia, nu face greseala de a-i spune ca nu ar trebui sa simta asta! Copilul oricum va simti ceea ce simte, indiferent daca tu esti de acord sau nu. E mult mai important ca el sa se simta inteles si acceptat. Poti sa ii spui : "Inteleg ca te simti . Si eu, daca as fi in locul tau, probabil ca m-as simti la fel". Daca se va simti inteles si acceptat copilul va fi mult mai dornic sa coopereze cu tine.
- Implica-te in gasirea unei solutii si seteaza limitele de comportament – Ajuta copilul sa gaseasca cea mai buna solutie pentru el, prin intrebari, fara sa ii impui solutia ta. In felul acesta il ajuti sa capete mai multa incredere in el si, de asemenea, scapi de multa bataie de cap, pentru ca copilul va urma mult mai usor solutia data de el decat pe cea impusa de catre tine. Asa cum am spus si la punctul de mai sus, nu poti seta limite in ceea ce priveste emotiile pe care le simte copilul. Poti insa seta limite de comportament, si acest lucru vine ca o consecinta fireasca a faptului ca ai urmat cei patru pasi anteriori.
Este vorba despre un mod de viata si este nevoie sa il exersezi, zi de zi. Dupa parerea mea, merita pe deplin!
Pornind de la acest concept am creat, impreuna cu Zoia, workshop-urile noastre pentru parinti, workshop-uri in care exersam, pe durata a 6 saptamani, toate aceste abilitati descrise de catre Gottman.
Cum ti se pare? Vrei sa afli mai multe? Daca da, nu ezita sa imi trimiti un e-mail la adresa oana@copiiminunati.ro sau sa scrii un comentariu la acest articol. Povesteste-mi absolut orice fel de situatie de criza prin care ai trecut tu si copilul tau si eu iti voi arata cum poti discuta cu copilul tau despre acea situatie, pentru a preveni alte crize asemanatoare.
Astept cu mare interes raspunsul tau!
Cu drag,
Oana Popa
Lifecoach
PS: daca esti curios sa vezi cum exersam aceste abilitati, vino la workshop-urile noastre.
Mai multe detalii gasesti in topicul Alege sa fii un parinte minunat.