"Ne inscriem, participam si sigur luam inca o medalie!" a devenit o replica pe care o aud tot mai des in preajma mea de la prieteni care si-au inscris copiii la diverse discipline sportive. Sigur, pe deoparte admir devotamentul lor in a-si impinge copiii inspre performanta, pe de alta..
Daca e sa duc povestea in spate cu vreo 3 ani, eu am fost cel care a inscris-o pe Mara la o scoala de dans, motivat mai mult de stangacia de care fiica mea dadea dovada in casa decat de intentia de a o transforma intr-un star.
Ajunsesem la un punct in care in bucatarie cu greu gaseai un set intreg de pahare sau de farfurii, saptamanal consumam o cutie de bandaje adezive pentru a obloji zgarieturile cauzate din neatentie, ore intregi se pierdeau sufland in vanatai si taieturi si calmand nervii/sperietura copilului.
Iar iesitul in oras la o pizza se facea cu inima stransa la gandul ca pe nota de plata se pot adauga din senin vesela de pe masa sau vreun set de ghivece decorative (ultima chiar s-a petrecut in Sighisoara, la o terasa, unde o comanda de clatite cu ciocolata a costat cat inca o zi de cazare in cetate, iar proprietarii s-au ales cu decorul distrus dupa ce Mara a facut un domino perfect cu ghivecele de muscate care flancau localul).
Deci, in cazul nostru, copil+scoala de dans a fost metoda prin care ne-am ales cu o pustoaica ceva mai capabila sa se orienteze in spatiu, sa manevreze obiectele tinute in mana cu ceva mai multa siguranta si, in final, a redus drastic consumul de leucoplast din farmaciile bucurestene. Da, a existat si un premiu II obtinut in cadrul unui concurs international, dar nu am marsat pe ideea performantei.
Iesirea din acea scoala am facut-o dupa ce grupul de parinti se transformase intr-un adevarat butoi cu pulbere, cu o parte din ei mizand pe talentul copiilor lor si cu ceilalti - neatinsi de febra celebritatii obtinute prin efortul odraslelor - acuzati de a sabota munca intregii echipe din pricina ca nu aveam timpul si resursele financiare de a ne inscrie in toate concursurile trecute in calendarul competitional national si international (si, credeti-ma ca exista in fiecare saptamana cate unul desfasurat printr-un orasel de provincie si din doua in doua luni cate o finala de turneu international organizata in Croatia, Italia, Canada sau te mai miri prin ce colt de lume!).
A, sa nu uit, a mai fost si un incident in care profesoara de dans, pentru a pedepsi lipsa de concentrare a unor copii, a trantit intregii grupe pedeapsa executarii unor serii de cate 100 de abdomene, genuflexiuni si flotari. Asta, fara a tine cont ca varsta elevilor ei era de la 6 pana la 15 ani. Practic, a cam fost picatura care a umplut paharul!
Din punctul meu de vedere, odata ce Mara si-a capatat o anumita gratie in miscari, scopul a fost atins. Din punctul de vedere al altor parinti am gresit enorm ca "nu am fortat nota" sa imping copilul spre cateva trofee care sa umple o vitrina in living. Sincer vorbind, sa ii impun copilului criterii de performanta chiar insemna sa "fortez nota" – (scuze tati, dar trebuie sa fim si sinceri cu noi!).
In acelasi timp, recunosc cu mana pe inima ca fiica mea nu mai trece prin casa cu "gratia" elefantului dus intr-o camera cu strachini, iar in plus a deprins un alt obicei util: rutina antrenamentului.
Nu exceleaza, intr-adevar, in adoptarea unui mod riguros de a se dedica oricarei sarcini (sa fim seriosi, abia face 10 ani!), dar cele 10 luni petrecute in sala de dans au obisnuit-o cu respectarea unui program ceva mai strict in cursul saptamanii si cu ideea ca nu trebuie sa renunte la o activitate constanta doar pentru un simplu moft de moment.
Printre persoanele de succes pe care le-am intalnit de-a lungul anilor se numara unele care au facut sport, ba chiar de performanta, dar tot la aceeasi categorie intra si oameni care in copilarie sau adolescenta au refuzat cu indaratnicie prezenta constanta in sala de sport. Chestiunea performantei copiilor ramane, totusi, o arma cu doua taisuri!
Talentul unui copil genial trebuie cultivat si slefuit cu orice pret, dar de aici si pana la a vedea in toti bobocii de gasca lebede in devenire este deja prea mult.
Rutina insa, chiar si cea data de activitati banale prin casa, poate avea un impact la fel de puternic ca o vanatoare de trofee, mai ales daca aceasta din urma este intretinuta mai mult de dorinta parintilor de a se afirma prin copii lor, decat de intentia micutilor de a cuceri un loc I in clasament.
In multe cazuri, replica aceea "Ne inscriem, participam si sigur luam inca o medalie!" mi se pare la fel de plina de cruzime ca si decizia profesoarei de dans de a da militaria jos din pod in fata unor plozi care au indraznit sa priveasca antrenamentul din seara respectiva cu alti ochi decat ai unor viitori campioni de talie internationala.