Toti adultii, fie ca sunt parinti sau profesori, trebuie sa stie ca nu exista copii rai in esenta. Toti copiii sunt buni si merita iubire si respect. Comportamentul lor poate fi uneori problematic, insa dincolo de ceea ce fac, se ascund suferinte pe care multi oameni nu le cunosc. Sunt copii neiubiti, copii care nu au incredere in ei, neintelesi, poate traumatizati, sunt copii care sufera in tacere si care merita la fel de multa, poate chiar mai multa iubire decat copiii care au un comportament exemplar.
Ce ar spune un astfel de copil daca i s-ar da o portavoce, daca ar constientiza si ar avea curaj sa vorbeasca despre lucrurile care il macina?
Draga profesor,
Sunt eu, copilul ala din ultima banca. Ala pe care il dai afara din clasa atunci cand te deranjeaza, pe care il ridici in picioare si il certi de fata cu toata lumea. Si nu pe nedrept, e adevarat. Sunt eu, copilul care isi batjocoreste uneori colegii, ii impinge, le arunca lucrurile pe jos. Vorbesc neintrebat, raspund obraznic si pare ca nu imi pasa deloc de scoala. Stiu ca fac ca ora petrecuta in clasa mea sa fie un chin pentru tine. Stiu ca apas butoanele cele mai sensibile si ca te scot din minti uneori. Dar vreau sa stii ca nu e cu intentie. Nu e pentru ca imi face placere sa te enervez, ci nu stiu cum altfel sa ma comport.
Vreau atentie si nu stiu cum altfel sa o cer!
Te rog, inainte de a-mi pune etichete, de a te plange de mine si de a ma umili de fata cu toata lumea, inainte de a spune ca sunt „oaia neagra” sau „copilul problema” al clasei, inainte de a ma trimite in ultima banca pentru a nu ma vedea, gandeste-te putin: chiar nu sunt bun de nimic? Poate ca ma pasioneaza literatura, poate ca cititul e singurul meu refugiu cand acasa aud certuri constant intre parintii mei.
Sau poate ca mi-am pierdut mama si imi exprim durerea prin desen, dar nu am curaj sa arat nimanui schitele mele. Poate sunt bun la mate, la info', poate visez sa fiu programator intr-o zi. Dar aproape niciun profesor nu trece de carapacea asta numita obraznicie. Nimeni nu poate sau nu vrea sa vada in esenta mea, iar eu nu am deloc incredere in mine incat sa arat.
Daca nu ma ajuti, nu voi sti cum sa dau tot ce am mai bun!
Poate ca atunci cand pui o intrebare in clasa eu stiu raspunsul, dar nu am curajul sa ridic mana, pentru ca niciodata nu mi s-a spus ca sunt bun, inteligent, capabil. Dar sa-ti spun un secret: daca tu nu ma ajuti, eu nu stiu cum sa scot la iveala ce-i mai bun din mine. Poate ca tu abia astepti sa se termine ora si sa scapi de mine, dar poate pentru mine scoala e singurul refugiu. Poate ajung acasa si tot ce vad si aud sunt batai, scandal, umilinte... Sigur ca tu nu stii toate astea, de unde sa le stii?! Asta pentru ca nu ai intrebat niciodata, poate ca nu ti-a pasat, poate crezi ca nu e datoria ta sa ma „salvezi”.
Nu te condamn, dar vreau doar sa te rog un lucru: nu ma lasa sa ma pierd! Atunci cand te deranjez la ora, nu ma da afara din clasa, incearca sa nu fi agresiv si sa nu ma mai umilesti. Incearca sa intelegi ce se intampla cu mine, pune-mi intrebari, arata-mi ca te preocupa. Poate nu o sa-ti spun din prima, dar voi sti ca mi-ai intins o mana sa ma ajuti sa ies din carapace. Voi sti ca pot sa iti spun, atunci cand voi avea curajul. Incearca sa vezi ceva bun si in mine si lauda-ma atunci cand e cazul. M-am saturat sa aud numai critici si toata lumea sa imi spuna ca nu sunt bun de nimic.
In incheiere, vreau sa iti spun inca o data ca scopul meu nu e sa te scot din minti. E un strigat de ajutor pe care nu stiu cum altfel sa il transmit. Tot ce te rog e sa privesti un pic dincolo de aparenta si, daca crezi ca e ceva bun in mine, sa mi-o spui. Ar conta enorm! Rabdarea si bunatatea ta ar putea face diferenta.
Cu drag,
Copilul „problema” din ultima banca.
FOTO: Freepik