Ana-Maria Ionita este specialist PR la Teatrul Masca, este actrita si are, totodata, o grup de copii alaturi de care si impreuna cu care joaca teatru. Carora le insufla dragostea pentru teatru. Si impreuna cu care a castigat un Festival de teatru pentru copii. Deci copiii sunt, inainte de orice, "menirea ei in viata".
Copilul.ro: Ana- Maria, multumim pentru acordarea acestui interviu. Stiu ca lucrezi foarte mult cu copiii. Dar as vrea sa ne spui tu cand si in ce contexte si roluri interactionezi cu copiii si in ce fel?
Ana-Maria Ionita: Sunt parinte, educator si om de teatru. In toate "rolurile" mele interactionez cu copiii. Fac parte din menirea mea in viata, sunt preocuparea mea principala.
Copilul.ro: Dintre toate aceste roluri, cum ti se pare rolul de mama?
Ana-Maria Ionita: Rolul de mama este "combustibilul" energiei vietii mele.
Copilul.ro: Ce anume te-a ajutat, pe ce te-ai bazat la inceputurile "profesiei" de mama? Atunci, in primele luni... Si pe ce te bazezi acum, in fiecare zi?
Ana-Maria Ionita: In primele luni de viata ale baiatului meu (Constantin Andreas) mi-a fost de folos cartea „ Mama si copilul” scrisa de doi pediatrii al caror nume nu mi-l amintesc acum, era cartea principala pe care o puteai gasi atunci si pe care o mostenisem de la sora mea mai mare cu 8 ani.
Sora mea s-a casatorit la 20 de ani (anul I de facultate) cand i s-a nascut si fetita care a crescut la parintii nostri, iar eu, la varsta de 12 ani am devenit vrand-nevrand dadaca. Aceasta prima experienta mi-a fost foarte folositoare atunci cand am devenit mamica. Dupa prima nepoata de la sora mea, au urmat nepotii din partea verisoarei mele, care nu putea fi ajutata de nici o posibila bunica si eu eram principala mana de ajutor. Asa mi-am desavarsit competentele de dadaca si „mamica-surogat”. Vara, imi faceam vacantele in satul bunicilor cu 3 nepoti dupa mine si eram „mamica de vacanta”.
Mai tarziu, am intrat ca actrita la Constanta, la Teatrul Fantasio, laTrupa de teatru pentru copii si tineret si am devenit „mamica de la teatru”. Daca ii intrebi pe nepotii mei azi ce amintiri puternice au cu mine, isi vor aminti de perioada cand ii caram dupa mine la teatru, la spectacole si repetitii, si - bineinteles - cum faceam spectacole de teatru cu ei si colegii lor. Dupa ce l-am nascut pe fiul meu in 1994 am mai jucat pana in 1999 cand s-a nascut si fiica mea Teodora si ne-am mutat la Bucuresti. Atunci s-a incheiat cariera de actrita si am intrat la cursul postuniversitar de Comunicare de la SNSPA.
A fost o perioada solicitanta, cu un copil mic, un scolar mic, cursuri si examene si treburile casei pe care tot eu le faceam. Am fost putin ajutata de socrii, dar greul tot pe mine cadea. Atunci s-a intamplat sa se imbolnaveasca si tatal meu, iar mama trebuia sa stea cu el, asa ca trebuia sa ma descurc cu familia mea.
Eram destul de calita, pentru ca de mica parintii m-au responsabilizat cu destule treburi . Mi-aduc aminte ca pe vremea lui Ceausescu, tata ma lua cu el la imensele cozi pentru a cumpara alimentele necesare, care se dadeau rationalizate. Ne duceam la coada la lapte si unt de la ora 3 dimineata (acum mi se pare ca parca a fost un vis, un cosmar).
Dar, sa revin, cred ca am intrat calita in rolul de mama si cred ca am si primit in dar intuitia de a fi mama. Pana acum m-am descurcat destul de bine, am trecut cu bine de o adolescenta de baiat, se pare ca ma descurc si cu o tanara adolescenta.
Oricum, crestem inca o data cu fiecare copil al nostru si invatam in permanenta sa fim parinti. Invatam in fiecare zi din comunicarea deschisa cu copiii nostri si cu prietenii lor. Cand mai am semne de intrebare in ce am de facut, astept sa-mi spuna intuitia si experientele mele anterioare cum sa procedez. Am o imaginatie bogata si ma folosesc de ceea ce mi se pare ca ar fi cel mai bun lucru pentru copiii mei cu posibilitatile pe care le avem.
Copilul.ro: Care este cea mai draga amintire legata de copilaria ta?
Ana-Maria Ionita: Mi-e greu sa aleg din amintirile copilariei mele care au fost destul de frumoase si de bogate. Cele mai frumoase momente au fost sarbatorile facute cu famila, cu „familionul” mai bine spus. Sarbatorile de iarna, cu toate traditiile specifice, facute la bunicii din partea tatalui in Muntenia, aproape de oraselul Pucioasa, sau sarbatorile cu multa zapada, petrecute la bunicii din partea mamei, la Moscova, unde ma plimbau pe la muzee si tot felul de spectacole pentru copii .
Mi-aduc aminte cum ma jucam pe valea portului Constanta printre vestigiile arheologice si ma visam explorator si arheolog si cum ne duceam cu liota de copii la plaja si inotam in Portul Tomis printre guvizi. Eu chiar am avut o copilarie fericita si cu destul de multa libertate.
Am crescut cu cheia de gat - cum se spune - m-am si jucat, dar am si invatat. Era aproape de casa mea Palatul Pionierilor si ma duceam singura din clasa a III-a la cursuri de balet, de inot si scufundari, la cercul de geografie si astronomie. Eram foarte activa, foarte curioasa si periculos de curajoasa.
Mi-este greu sa aleg o amintire... numai cand ma gandesc, parca as deschide o cutiuta fermecata din care s-ar raspandi o bogatie de imagini, arome, culori, sunete, de care as putea sa ma bucur timp de o viata intreaga.
Copilul.ro: Ana-Maria, cum au fost parintii tai, aspri sau toleranti? Ce crezi ca au facut bine si ce au facut mai putin bine?
Ana-Maria Ionita: Parintii mei au fost foarte „parinti”. Au fost buni, muncitori, destul de toleranti, dar au stiut sa ma si responsabilizeze destul de devreme. Am fost dusa la gradinita cu orar prelungit de la aproape 3 ani, la nici 6 ani impliniti m-au dat la scoala (ca sa pot merge cu sora mea, care era in clasa aVIII-a, pentru ca altcineva nu avea cine sa ma duca), din clasa a VI-a am devenit ajutor de baza pentru nepotica mea... Ba chiar ma trimiteau singura cu trenul de la Constanta la Pucioasa, cu schimbare de tren la Bucuresti si uneori si la Titu!
Cu lectiile cred ca m-au ajutat putin in scoala primara, dar apoi doar daca ceream un pic de ajutor la matematica (ei fiind ingineri).Oricum eu eram prima „umanista” din familie, sora mea a devenit tot inginer. Eu mi-am ales calea spre teatru si optiunea mi-a fost respectata (cu mai putin entuziasm din partea tatalui meu, insa).
In momentul acesta cred ca tot ceea ce au facut ei a fost bine. S-au descurcat sa ne creasca cat de bine au putut si chiar ne-au oferit destul de multe alegeri. De la un timp, ne-au lasat sa ne descurcam si a fost bine.
Copilul.ro: Iti amintesti cum primeau parintii deciziile tale? Le acceptau, discutati sau isi impuneau punctul de vedere?
Ana-Maria Ionita: In general deciziile mele se apropiau de cum se gandea in familie asa ca nu au prea fost probleme .
Copilul.ro: In ce situatii te surprinzi reactionand fata de copiii tai asa cum reactionau parintii tai fata de tine, si asta in mod involuntar? Ce faci diferit?
Ana-Maria Ionita: Nu-mi dau seama foarte bine cat de mult imi imit parintii. Eu am stat mult mai mult cu copiii mei decat au putut ei sa stea cu mine. Eu i-am carat dupa mine cat s-a putut, au avut prioritate in fata oricarui serviciu.
Mi-am facut si gasit tot felul de activitati ca sa pot sta cat mai mult cu ei, poate am renuntat la job-uri mai bine platite ca sa pot fi mai aproape de ei, au devenit principala mea prioritate. Sunt mai putin autoritara decat au fost parintii mei, sunt mai „democratica” si mai apropiata, dar am sentimentul ca asa merg lucrurile acum la toti copiii.
Copilul.ro: Ce rol a jucat scoala in cresterea, in evolutia ta ca om? A fost o obligatie, a fost „serviciul tau” - cum spun multe mame copiilor lor - sau a fost o dragoste? Acesta relatie pe care ai avut-o cu scoala a fost influentata de dascalii, de educatorii pe care i-ai avut?
Ana-Maria Ionita: Scoala a fost „serviciul meu”. Nu a fost o dragoste, a fost ceva ce trebuia sa fac si mi se parea interesant (cateodata si plictisitor) . Profesorii pe care i-am avut m-au influentat mult in ceea ce imi placea sau nu la scoala. Am avut o invatatoare pe care nu am iubit-o deloc. Eram ultima ei generatie, avea si un sot bolnav acasa asa ca era plictisita si dornica sa iasa la pensie. In gimnaziu, majoritatea profesorilor au fost profesori buni, iar asta mi-a folosit toata viata. Ei mi-au format viziunea despre lume si cultura generala. In liceu (chiar daca eram la unul de renume din Constanta, Liceul Ovidius) am avut si profesori buni si profesori prosti.
Copilul.ro: Cand si cum ai descoperit ceea ce vrei sa faci mai departe? Cum ai stiut ca este drumul cel bun? Ce anume din ceea ce au facut parintii tai, educatorii tai si ce anume din ceea ce ai facut singur, te-a ajutat sa iti descoperi pasiunile?
Ana-Maria Ionita: Teatrul m-a pasionat de cand ma stiu. Parintii m-au dus de mica la tot felul de spectacole, am inceput la 4 ani cu baletul „Cenusareasa” la Moscova, la „Balsoi Teatr”. O buna parte din copilarie chiar am visat sa ma fac balerina, apoi am renuntat in favoarea teatrului.
Imediat dupa liceu am dat la medicina si nu am intrat, astfel am continuat sa fac ceea ce faceam ca hobby din copilarie. Oricum, la toate concursurile scolare de teatru luam premii importante, nu le dadeam mare importanta pentru ca o faceam natural si mi se parea normal sa fac teatru.
Copilul.ro: Adulti fiind, suntem trecuti prin propriile cautari si nelinisti. Cum putem sa ii ajutam pe copii sa isi descopere pasiunile?
Ana-Maria Ionita: Nu-mi dau seama inca ce ar putea sa ajute pe cineva sa-si urmeze calea, sa inmulteasca” talentul” ce ii este dat. Cred ca noi, ca parinti, putem doar sa ii aratam copilului nostru paleta de posibilitati de a se exprima, putem sa-l sustinem in ceea ce-si doreste cel mai mult si apoi sa-i dam libertatea de a alege.
Copilul.ro: Care sunt instrumentele pe care le-ai folosit si le folosesti in educatia si in descoperirea pasiunilor copiilor tai?
Ana-Maria Ionita: Orice poate fi folositor in educatia unui copil, important este sa te implici si sa te bucuri impreuna cu el de ceea ce vedeti si faceti. Esti un prieten mai mare, dar si o calauza care-i descopera viata. Nici televizorul si nici calculatorul nu trebuie sa inlocuiasca timpul petrecut impreuna.
Copilul.ro: Ana-Maria, care a fost cartea ta preferata in copilarie si care este cartea preferata acum? Ce au schimbat ele, ce au adus diferit?
Ana-Maria Ionita: Mie mi-au placut foarte multe carti incepand de la povestile clasice pe care mi le citeau parinti si apoi eu, trecand prin Jules Verne, Mark Twain, Kipling, Antoine de Saint Exupery, Cehov, Kuprin, Eliade, Camil Petrescu, Mihail Sebastian, Marin Sorescu, Ana Blandiana, Nichita Stanescu, Lucian Blaga, Cervantes, Dante Aligheri, Umberto Eco, Borjes, Sheakespeare., Tragedia Antica cu Eschil, Sofocle, Euripide, Homer.... obligat, Creanga, Eminescu, Caragiale..... Deci: proza, poezie, dramaturgie, literatura de calatorii, istorie, SF, multe...
Cartile copilariei, adolescentei si maturitatii m-au hranit, m-au crescut, mi-au dat aripi sa zbor pe aripile fanteziei. Poate devin patetica, dar momentele de lectura pe care mi le mai permit printre o suta de alte treburi, mi se par clipe de extaz. Mi-au placut mult si cartile de mitologie incluzand si Biblia, tot ceea ce imi ilustra modul de a imagina viata oamenilor, dincolo de treburile cotidiene.
Mi se pare extraordinar cum cu fiecare carte citita, patrunzi intr-un alt univers, poti trai alte vieti, poti vedea cu ochii mintii atatea minuni.
Copilul.ro: Exista o varsta la care putem spune ca educarea si educatia iau sfarsit? Care crezi ca este varsta cand se termina copilaria? Cand ar trebui sa ne consideram oameni mari, cand ar trebui sa nu ne mai uitam la desene animate, sa nu mai citim povesti, sa nu ne mai jucam?
Ana-Maria Ionita: Mie mi se pare ca ceva de copil ramane in noi toata viata si este bine cand reusim sa ne pastram acea prosptime si sa fim totusi niste adulti responsabili.
Dar cred ca simtim ca nu prea mai suntem copii cand apar primele semne puberale, primele nelinisti si nemultumiri inexplicabile.
Oameni mari ne simtim cand apar primii oameni mici pe care trebuie sa-i crestem. Dar, odata cu ei, mai trecem prin copilarie si atunci ne plac iar desenele animate, citim povesti si trebuie sa ne si jucam. Apoi cand devenim bunici, iar ne copilarim si..... iar desene animate, iar citim povesti si ne jucam...
Uite asa educarea si educatia nu se sfarsesc niciodata la cei care aleg sa aiba copii si tocmai in asta se afla motorul vietii...
Copilul.ro: Multumim!