Iata una dintre cele mai delicate probleme de cuplu, legate in acelasi timp si de dorinta de a avea un copil. Exista astfel de plangeri in care unul dintre parteneri isi doreste un copil, iar celalalt se opune indeplinirii acestei dorinte. Ori sustine ca nu e pregatit, ori ca nu-i plac copiii, ori ca ii are deja din alta casatorie.
Fiecare situatie este unica, asa cum este si fiecare cuplu. E imposibil sa analizam o situatie generala sau sa construim o situatie ipotetica de acest gen. In primul rand pentru ca nu stim:
Ce inseamna refuzul de a avea copii?
El este legat de o neplacere, suferinta, trauma ce este asociata cu copiii.
Oameni care au avut multi frati mai mici, pe care au fost obligati sa-i creasca, sa-i suporte plangand, sa nu riposteze cand cei mici le luau sau le stricau lucrurile, sa-si "piarda" mama de atatea ori in favoarea cate unui bebelus de care ea se ocupa foarte mult.
Aceasta poate fi o cauza a respingerii copiilor si mai ales a bebelusilor, despre care imaginea acestor persoane este ca sunt galagiosi, incomozi, ne-cooperanti, nu poti face nimic cu ei, nu sunt distractivi, te deranjeaza tot timpul, iti distrug nervii – adica exact asa cum au patit ei insisi cand erau inca prea mici pentru a sta cu un bebelus.
O alta situatie este cea in care bebelusul este un rival sau un intrus. El "distruge" viata cuplului, cei doi nu mai reusesc sa-si petreaca timpul impreuna, sa mearga orinde si oricand, fiecare sa-l aiba in vedere doar pe celalalt. Copilul este simtit ca un intrus de care nu poti scapa, de la care nu poti lua pauza, care iti fura partenerul, pe care partenerul il iubeste si ingrijeste mai mult.
Intalnim si copilul ca "responsabilitate", de obicei considerata prea mare, ce nu poate fi asumata. E ca si cum ar fi un examen, o proba, asa cum intalnim in povesti, de care Fat Frumos trebuie sa treaca, o proba extrem de grea, de care toti ceilalti nu au putut trece.
Ori in jurul nostru vedem mereu oameni cu copii. Oare ei cum s-au descurcat? Proprii nostri parinti cum au facut? Este foarte important la ce anume se refera aceasta responsabiliate. Ce este considerat de netrecut din ceea ce ne imaginam ca inseamna un copil?
Amintirea propriei copilarii este si ea uneori un impediment in calea dorintei de a duce viata mai departe. Situatii frustrante, traumatizante, suferinte traite in copilarie si care conduc la o asociere intre copil si ceva rau sau adulti care incearca sa evite suferinta propriului copil. "Sa nu pateasca ce am patit eu" sau "E rau sa fii copil". E o incercare de a nu duce suferinta mai departe.
Altora li s-a povestit intr-un mod pesimist despre evenimente din copilaria lor, parintii lor s-au plans necontenit: "Era sa mor cand te-am nascut", "Numai prostii ai facut cand erai mic", "Mi-ai mancat sufletul" pana la "Mai bine nu te faceam". Sigur ca o parte din ele sunt uitate odata cu trecerea timpului, dar ramane o asociere dureroasa care mai apoi ajunge sa fie exprimata in "Nu-mi plac copiii", "Mi-e frica sa am copii", "Nu ma simt capabil sa-i cresc", "E prea mult pentru mine, nu ma simt pregatit".
Pe langa acestea, sunt multe alte cazuri, unele din ele foarte triste, cum ar fi moartea unui copil, un copil bolnav, un copil nascut cu o malformatie, o femeie care a murit la nastere, un cuplu care s-a despartit imediat dupa nasterea copilului despre care am auzit, la care am asistat cand eram mici, de care ne temem fara sa ne dam seama. Ele sunt intodeauna lucruri care nu ne sunt clare, pe care le-am uitat, despre care sustinem ca nu ne influenteaza, dar care actioneaza ca o interdictie, ca o teama, ca o evitare.
Motivele invocate insa suna cu totul altfel: lipsa banilor, lipsa timpului liber, lipsa unei locuinte proprii, nehotararea, teama de a nu face fata, dorinta de a avea o cariera etc. Ce este in spatele lor? Ce este oare atat de puternic incat sa invinga dorinta fireasca de a avea urmasi?
Anca Munteanu
Psiholog - Psihologia copilului
Centrul de Psihologie de Actiune si Psihoterapie