"Te urasc!". Sunt cuvinte spuse de multi, dar niciodata nu zgarie auzul intr-atat de mult ca atunci cand ies din gura unui copil despre care ai crede ca habar nu are ce inseamna un sentiment atat de apasator si de negativ.
"Te uraaaasc!" A rostit cuvintele scrasnind din dintisorii de lapte pe care avem grija sa-i periem in fiecare zi pentru a avea un zambet frumos, nu pentru a fi zidurile din spatele carora suiera cuvinte pline de furie. I le-a spus verisoarei care nu voia sa ii dea o jucarie. Cuvintele s-au izbit de peretii camerei in care noi, oamenii mari, stateam la taclale, iar copiii isi umpleau timpul copilarind. Ecoul lor parca rasuna si acum, la cateva ore de la "episod" si nu pot decat sa ma intreb cand, unde si cum a aflat copilul meu ce inseamna ura.
URA ar trebui sa fie pentru un copil doar o interjectie care exprima bucuria!
Am avut grija de asta in fiecare zi a vietii sale. Si totusi copilul meu spune unui alt copil ca il uraste! O fi auzit la desene, in vreun film la care se uita bunica-sa atunci cand il mai lasam la ea... Nu ar trebui sa ma gandesc prea mult la asta. Si totusi o fac, pentru ca nu pot sa concep ca puiul ala de om, care as vrea sa fie numai zambet si voiosie, poate rosti si, mai grav, simti, URA.
Nu pot sa "joc" la alibi si sa imi spun ca doar a prins cuvantul din zbor; prea a parut ca vorbeste serios. Si cum ajunge un copil sa urasca ceva sau pe cineva? Din pacate e simplu, daca stai sa te gandesti. Ne crestem copiii intr-o lume in care prea putini ii invata sa mangaie in loc sa loveasca, sa aprecieze un om diferit in loc sa-l considere defect, sa ierte in loc sa parasca, sa accepte un refuz in loc sa reactioneze, sa imparta in loc sa tina doar pentru ei...
Chiar si noi, parintii, desi avem grija sa le insuflam bunatate, empatie, ii invatam, poate, ce e ura. O facem fara sa vrem atunci cand povestim nervosi ce s-a intamplat la serviciu, cine ne-a suparat, cine ne-a lasat pe noi sa facem toata treaba. Suntem inversunati in a ne spune ofurile, suntem inversunati in a ne cauta dreptatea noastra de oameni mari; si uitam de micii spectatori carora le suntem modele in viata si care ne vor imita imediat. Ne manifestam ura cand suntem la volan, cand mergem pe strada si cineva ne bareaza calea, cand vanzatoarea de la magazin se misca prea incet si in cate si mai cate ocazii. Poate ca nu e ura, ci doar agitatie sau graba sau nemultumire, dar pentru micutii nostri, cel putin pana la un moment dat, nu exista tonuri intermediare intre alb si negru.
Cand copilul tau este rau cu altii nu ii cauta scuze si nu iti cauta scuze!
In loc sa te intrebi cine si unde a gresit, grabeste-te sa cauti solutii in loc de raspunsuri pentru ca nu e timp de pierdut. Singurul lucru pe care il poti face pentru a nu lasa uratul si negativul sa "pateze" mintea si sufletul pure ale unui copil este sa incerci sa ii dai reset si sa reconfigurezi traseul. Sa il abati de la calea sentimentelor negative aratandu-i ca este mult mai neteda si mai sigura cea a bunatatii, a empatiei, a gesturilor frumoase. Rautatea din lumea inconjuratoare nu o poti sterge cu buretele, dar iti poti invata copilul sa o ignore si sa nu fie partas la ea.
Prin definitie, copiii sunt bucurie, lumina, curiozitate, zambet. Pot simti durere si tristete, insa pot invata ca acestea nu il definesc si ca pot fi facute sa dispara cu o fapta buna, cu un zambet, cu un gand pozitiv, cu o vorba frumoasa. Nu va fi deloc usor, e drept! Insa ce alta treaba ai cand esti parinte in afara de a-i arata puiului tau, cu insistenta dusa pana la abnegatie, ca lumea nu e atat de urata cum o fac altii sa para doar pentru ca ei nu reusesc sa vada binele din ea? Desi mai uitam asta cateodata, prinsi in valtoarea responsabilitatilor de oameni mari, noi, parintii, suntem primii invatatori ai copiilor nostri; si cea mai importanta lectie pe care le-o putem da in fiecare zi a vietii noastre este sa traiasca frumos si pozitiv, cu dragoste pentru cei din jur. Cine stie? S-ar putea sa fie un exercitiu bun si pentru noi!