Din nefericire, inca exista o multime de parinti care cred ca a tipa la copiii lor echivaleaza cu a fi fermi si categorici sau care considera ca, pentru a da aceasta impresie, este nevoie sa ridici tonul.
Psihologii au demonstrat insa ca tipatul nu are nici o legatura cu fermitatea si cu autoritatea; ba mai mult, aceasta poate chiar sa se piarda in momentul in care ridici vocea la copilul tau, tocmai pentru ca ii demonstrezi astfel ca ai un punct slab si nu faci decat sa il determini sa se foloseasca de aceasta informatie si sa speculeze, tinand cont de emotiile tale.
Intreaba-te acest lucru: chiar crezi ca exista o legatura intre intensitatea vocii unui parinte si masura in care un copil este capabil sa invete sau sa asculte? Sigur ca exista, insa functioneaza cu totul si cu totul altfel decat ti-ai imagina, tocmai pentru ca atunci cand parintele tipa, copilul devine tot mai putin dispus sa asculte si sa invete.
Mare parte din generatia ta probabil ca s-a confruntat in copilarie cu tipetele parintilor. Nici unul dintre acesti adulti nu este acum de parere ca tipetele din copilarie le-au fost de folos in a invata, ci dimpotriva, au impiedicat procesul. Toti acesti adulti, dintre care unii au devenit deja parinti la randul lor, au dezvoltat o adevarata fobie fata de tipat.
De ce copiii nu sunt ascultatori si de ce parintii lor cred ca pot corecta asta tipand?
Totul incepe de la faptul ca parintii isi creeaza singuri niste asteptari uriase cu privire la felul in care trebuie sa se comporte copiii. Cei mai multi dintre ei nu inteleg ca furia si nevoia de a tipa la cei mici ar putea fi generate tocmai de aceste asteptari.
Acest concept a fost transmis din generatie in generatie si continua sa joace pe scena relatiilor dintre copii si parinti, in mod inconstient. Probabil ca si la tine au tipat parintii atunci cand erai mic, iar acest lucru te poate face acum sa consideri ca esti indreptatita sa te porti in acelasi fel cu copiii tai pentru a le corecta comportamentul.
Iata o intrebare care te va pune pe ganduri: daca tu chiar consideri ca tipatul functioneaza, de ce crezi ca este nevoie sa tipi mai mult pentru a castiga cooperarea pe care o cauti?
Studiile realizate in acest sens arata ca ridicarea vocii in comunicarea cu copiii poate da nastere resentimentelor, nicidecum cooperarii si ca, pe de alta parte, copiii nu trebuie fortati sa se poarte bine tot timpul; de fapt, au nevoie sa nu faca acest lucru si sa fie neascultatori pentru a putea invata din greselile lor si pentru a evolua.
Copiii nu sunt intotdeauna cuminti, asta e clar, mai ales la varste fragede. Acest lucru nu este deloc rau, nu este gresit, nu este un lucru pentru care ar trebui sa se simta vinovati, nu este un motiv pentru a genera pedepse automate. Asta nu inseamna ca nu au nevoie de reguli, ci doar ca prin incalcarea lor vor fi capabili sa invete si sa se dezvolte.
In plus, la fel cum au nevoie de limite, de reguli si de invatare, au nevoie si de intelegere, empatie si dragoste in egala masura. Au nevoie sa se simta vazuti si auziti si au nevoie sa fie intelesi de catre cei care le ghideaza calea.
Atunci cand copiii par sa faca toate lucrurile altfel decat iti imaginezi tu ca ar trebui, atunci cand nu asculta, atunci cand fac crize din motive care tie ti se par irelevante, nu au nevoie de tipete si de reprosuri; de fapt, in astfel de momente, singurul lucru de care au nevoie este ajutorul tau.
Tu esti cea care ii poate ajuta sa inteleaga, cea care le poate explica in ce fel functioneaza lucrurile, cea care poate sa le confere confortul de a sti ca ceea ce simt este normal, prin empatie si sprijin.
Ce se intampla de fapt cu copiii ai caror parinti tipa la ei?
Trebuie sa incepem sa schimbam modul in care ne privim copiii si in care le judecam comportamentul. Acestia nu se trezesc in fiecare dimineata cu un plan diabolic in minte care ii determina sa se comporte altfel decat ne-am dori noi, chiar daca exista zile in care ti s-ar putea parea ca asa functioneaza lucrurile.
Copiii nu sunt motive de disconfort si de irascibilitate, nu ar trebui sa fie priviti astfel si mai ales, nu ar trebui sa ne comportam cu ei astfel. Trebuie sa invatam sa ne privim copiii ca pe niste fiinte umane care au nevoie de ajutor pentru a descifra si intelege lumea din jurul lor si pe cea din interiorul lor, ca pe niste fiinte care au nevoie sa se cunoasca si sa se inteleaga pe sine in primul rand, nicidecum ca pe niste tirani care au nevoie sa fie controlati si pedepsiti zilnic.
Parintii trebuie sa-si ajute copiii sa devina constienti de actiunile si de alegerile lor, insa atunci cand aleg sa tipe la ei nu fac altceva decat sa le ingreuneze procesul de invatare si pe cel de autocunoastere.
Copiii isi vor dori sa se autoprotejeze emotional de tipetele parintilor, parinti vor reactiona la acest scut si vor simti nevoia sa tipe mai tare sau mai mult si acest cerc vicios nu va avea niciodata efecte benefice pentru dezvoltarea copiilor si pentru armonia relatiei dintre acestia si parintii lor.