O alta noapte petrecuta langa fetita mea de 5 ani, pana cand, in cele din urma, ea adoarme. Se poate sa fi trecut 5 minute sau 30, dar fac asta in fiecare noapte. Se apropie de mine cat de mult poate si imi cere sa o tin in brate, pana cand ochii ei frumosi cad grei.
De cele mai multe ori sotul meu se ocupa de ritualul de noapte buna: ii spune o serie de povesti despre un baiat numit Rufus si aventurile lui, asa ca rareori intervin intre ei. Totusi, o fac atunci cand trebuie si nu ma deranjeaza acest lucru, de fapt este o bucurie sa stau langa ea pana ce adoarme.
Dupa multe "batalii" cu fetita mea, ce refuza sa se culce, nu ma deranjeaza sa stau intinsa in pat, langa ea, pentru ca stiu ca intr-o zi nu va mai avea nevoie de mine acolo. In anumite nopti totul este in regula, eu stau acolo, o las sa se lipeasca de mine si siiii, siiii... adoarme. Cateodata ii cant, in alte nopti imi scot telefonul si citesc mesaje si articole, pe care le-am salvat de un milion de ani. Iar in alte nopti, chiar am nevoie ca ea sa adoarma repede pentru ca simt nevoia sa fiu singura, sa fac si eu o baie si sa nu vorbesc cu nimeni.
Partea mea preferata la rutina noastra este cand ma lasa sa arunc o privire in lumea ei, intr-un fel in care nu o face niciodata cand se trezeste. Inainte de culcare imi spune secretele ei, imi povesteste despre prietenii ei de la scoala, despre jocurile lor, despre cum ii iubeste si despre planurile lor pentru viitor. Pentru mine totul este dintr-o data palpitant si infricosator si nu pot suporta ideea ca ea va creste mare. Ma uit la ea: te rog sa ramai inocenta!
Sunt in caruselul parentingului deja de 5 ani. Adelina nu a fost niciodata un mare fan al dormitului. Primul an cu ea a fost plin de distractie, emotie si acea fericire, care nu credeam ca e posibila. Dar am simtit si acel gen de epuizare care te face sa cauti pe Google: "pot sa mor din cauza lipsei de somn?".
Cand Adelina avea in jur de 14 luni, am incetat sa incerc sa-i mai "reglez" programul de somn. Am ignorat sfaturile de pe Google si bineinteles ale oamenilor, care imi umpleau capul cu cantitati insuportabile de sfaturi contradictorii, si am ales sa merg pe ceea ce dorea ea - sa fie aproape de noi. Apoi am inceput cu totii sa dormim mult mai bine. La 16 luni am pus-o in patul nostru si somnul ei s-a imbunatatit inca o data - era clar acum ca si-a urat patutul ei de bebelus.
Inca se strecoara in camera noastra in toiul noptii, dar asta e bine. Nimic nu se compara sa te trezesti dimineata imbratisat de copilul tau, chiar daca ai avut toata noaptea picioarele lui pe fata sau te-a folosit pe post de ursulet de plus pentru cea mai mare parte a noptii.
Sunt oameni care ma judeca pentru ca stau langa fiica mea pana ce ea adoarme. Acei oameni incearca sa ma faca sa ma simt vinovata si sa simt ca fac ceva rau pentru ca nu inchid pur si simplu usa de la camera fetitei mele si nu o las acolo plangand.
Exista atat de multe studii care arata ca daca permiti acest atasament si daca aceasta este si dorinta copilului, atunci contribui de fapt la cresterea unui adult independent, sigur si increzator in el. Iar acest lucru chiar conteaza pentru mine.
Pe de alta parte, fiul meu doreste sa ramana singur in pat ca sa adoarma. Dar in rarele ocazii cand are nevoie de mine, sunt acolo - ma intind pe jos si ii tin mana mica printre zabrelele patutului. Acest lucru nu inseamna ca daca fac asta intr-o noapte, baiatul meu o sa vrea apoi sa stau langa el in fiecare noapte. Ci inseamna pur si simplu ca a avut nevoie de mine in acea noapte si asta este in regula.
Deci, in casa noastra, vom continua sa ramanem aproape de copii la culcare. In anumite nopti vom urmari ceasul, vom fi disperati sa adoarma ca sa plecam mai repede si sa ne scufundam pe canapeaua din living. Dar vor fi si nopti cand vom adormi alaturi de ei si vom fi fericiti sa le fim aproape. Dar indiferent cum vor sta lucrurile, cat timp au nevoie de noi, suntem acolo.
Sursa articol: selfishmother.com