Imi intind picioarele si ma minunez de cat loc am la clasa intai; atunci cand vine insotitoarea de bord, comand un cocktail colorat; cu romanul in mana, imi pun castile si ma pregatesc de zbor.
Nu acelasi lucru vi l-as putea spune despre calatoria mea anterioara cu avionul, acum cateva luni; a debutat cu incercarile istovitoare de a prinde scaunul bebelusului pe locul de la geam, a continuat cu cantitati immense de gustari, ridicat de creioane colorate la fiecare doua minute si raspunzand la intrebarea "am ajuns?" de cel putin un million de ori.
In zborul meu lipsit de copii, capitanul dezactiveaza indicatorul pentru centura de siguranta si undeva in cabina un copil incepe sa planga.
Da, gandesc in sinea mea, in timp ce incep un nou capitol din roman, sa calatoresti fara copiii este minunat.
Am plecat in vacanta impreuna cu prietena mea cea mai buna, si pentru cateva zile, timpul petrecut departe de agitatie a fost magic… mancare buna, plaja cu nisip fin, apa limpede si calda, un singur corp, al meu, pe care sa aplic lotiune cu factor de protectie solara.
Nu a trebuit sa caut cu disperare o toaleta nici macar o data si am fost la cumparaturi fara nicio criza de nervi. Timp de cinci zile, nu a trebuit sa am grija de nevoile altcuiva, decat ale mele; cand mi-a fost foame, am mancat; cand am fost obosita, am dormit.
A fost absolut minunat, dragile mele!
M-am bucurat de libertatea mea temporara, insa a venit timpul sa ma intorc la responsabilitati si la realitate, acolo unde chiar si cele mai simple lucruri genereaza plansete si devin dificile.
In timp ce ma pregateam de imbarcare pentru zborul ce urma sa ma readuca la viata reala, am vazut o mama tanara, singura, cu un nou nascut. Avea o gramada de bagaje pe care incerca sa le balanseze, copilul in brate si voia sa stie daca are nevoie doar de scaunul copilului sau si de baza, pentru a-l fixa in avion.
Cei de la imbarcari nu stiau sa ii spuna, asa ca m-am apropiat si i-am spus ca baza nu este necesara, ca are nevoie doar de scaunel. Mi-a dezvaluit usurata ca era a doua oara in viata cand zbura si prima oara cu un copil de 9 luni.
Abia am asteptat zborul asta sa trag un pui de somn inainte de a ajunge acasa, insa in schimb, ma trezesc ca o intreb daca pot sa o ajut cu ceva. Recunosc, o parte din mine spera sa imi refuze oferta, sa spuna ca imi multumeste, dar nu este nevoie. Insa a spus ca da, daca nu ma deranjeaza, putin ajutor i-ar fi de folos.
Tanara s-a prezentat si mi-a facut cunostinta cu fiica ei; am ajutat-o sa imbarce caruciorul si baza scaunelului, apoi ne-am chinuit impreuna sa prindem scaunul fetitei cu centura de siguranta; am ridicat jucariile celei mici de pe jos si i-am comandat un pahar de apa in plus atunci cand a alaptat bebelusul.
In timp ce avionul a inceput sa coboare, cea mica s-a trezit din somn; mama ei a luat-o in brate si s-au jucat de-a fata ascunselea, vorbindu-i dulce ca orice mama fiicei sale.
Am privit fata copilului, inseninata la auzul vocii mamei sale, am vazut cum ochii copilului ii urmareau fiecare miscare si am zambit. Cunosteam privirea aceea pentru ca o mai vazusem pe chipul copiilor mei. Stii, privirea asta este special pentru mama ei - "expresia asta de adoratie absoluta, de uimire si incredere..este numai pentru tine", i-am spus tinerei mame.
Cand am aterizat, am ajutat-o sa desfaca caruciorul si sa puna scaunelul, i-am carat bagajele pana la iesire si i-am urat o zi placuta. Mi-a multumit din suflet, dar i-am spus ca nu are de ce pentru ca tot ce facusem era sa o ajut sa care cateva lucruri.
In schimb, ea mi-a reamintit tot ce iubesc ca mama. Apoi, m-am grabit sa ajung acasa la copiii mei. Cand am intrat pe usa, fetele lor s-au luminat asemeni luminitelor de Craciun si au dat navala peste mine. Da, a fost bine sa evadez putin. Dar este si mai bine sa revin acasa, la copiii mei.