In timp ce restul lumii asculta intregul album Divide al lui Ed Sheeran, mie mi se innoada lacrimile pe obraji cand ascult piesa „Supermarket Flowers”. Ascultand acest cantec, imi dau seama cat de mult imi lipseste inca mama. Au trecut deja doi ani de cand ne-a parasit, dar inca mai am atat de multe intrebari la care stiu ca nu voi gasi niciodata raspunsuri. Poate pentru ca, uneori, este mai usor sa aruncam intrebari stupide in aer decat sa infruntam raspunsurile aflate chiar in fata noastra.
Sunt destul de sigura ca nu voi mai fi niciodata aceeasi persoana ca atunci cand mama mea era inca in viata!
Nu sunt sigura daca este un lucru bun sau rau. Sincer, nu-mi pasa. Dar vreau sa stiu cat din intreaga mea fiinta a luat cu ea si cat a ramas cu mine acum. Am citit odata ca noi - copiii - am stat in burta mamelor noastre doar noua luni, dar in inimile lor pentru totdeauna. Cred ca este adevarat, pentru ca eu am simtit asta. Dar daca m-a tinut in inima ei atat de mult timp, ce s-a intamplat cand a murit? Cand a parasit aceasta lume cruda si singuratica, a luat o parte din mine pe care o iubea cel mai mult? Si daca da, asta o face fericita acolo sus?
De asemenea, ma intreb uneori, cum anume poti sa mergi mai departe si sa traiesti o viata cu acel gol imens in suflet?
Se spune ca nu poti trece cu adevarat peste pierderea unei persoane dragi, ci doar te obisnuiesti cu aceasta idee. Dar chiar asa este? Te obisnuiesti cu adevarat sa nu mai vorbesti niciodata cu persoana care a fost martora la cele mai mari succese ale tale si a facut cele mai impardonabile greseli, dar care te-a iubit in acelasi timp? Atunci de ce ma simt atat de groaznic atunci cand se intampla ceva maret si imi dau seama ca nu o mai pot suna pe mama pentru a-i povesti? Pot sa le spun altor persoane, da. Dar nimeni nu o poate inlocui pe mama mea. Nimic nu poate inlocui cuvintele ei blande si calde de incurajare si adoratia ei pura, imbratisarile si saruturile care imi traduc faptul ca totul va fi bine - ca totul va fi din ce in ce mai bine, chiar daca in realitate nu va fi asa.
Cum este oare posibil sa accepti, in sfarsit, ca iti vei petrece restul vietii fara ea?
A trecut ceva timp, dar inca ma trezesc cu lacrimi in ochi atunci cand aud un anumit cantec, cand vad acele esarfe cu care obisnuia sa isi acopere capul, cand port bratara pe care mi-a daruit-o sau cand pur si simplu imi amintesc un gand oarecare pe care il pot lega de existenta ei. De ce, oare, lucrurile nu mai pot fi niciodata la fel? Am trait pana in dimineata in care doctorul a anuntat ora mortii ei. Acum doar stau in picioare si ma duc in diverse locuri. Sunt goala pe dinauntru. Uneori, absenta ma loveste pur si simplu. Ma impietreste si nu pot fugi de durerea care imi injunghie inima si de lacrimile incontrolabile care imi curg pe fata.
Uneori ma simt atat de rau, iar singura persoana pe care o cunosc si care ma poate face sa ma simt mai bine nu mai este aici!
Gasesc alinare in faptul ca nu va mai simti niciodata durere. In cazul meu, au trecut doi ani si durerea ramane. Probabil ca voi trai cu acest sentiment pentru totdeauna, care se mai opreste cand aud cantecele ei preferate, cand mi se pare ca ii simt parfumul. Am amintiri dureroase legate de faptul ca am ranit-o si ca am luat-o de buna cand era in viata. Dar cred ca este in regula. Pot trai cu asta. Gramada uriasa de regrete despre toate lucrurile pe care le-am facut si nu le-am facut nu va fi ingropata. Durere si regrete - doua cuvinte triste care acum imi amintesc constant cat de mult o iubesc. Dovada ca nu o voi uita niciodata.
Intr-o zi, o voi revedea. Stiu ca o voi vedea zambind asa cum o facea de fiecare data cand ma intorceam de la serviciu. Dar pana atunci, trebuie sa continui sa traiesc si sa visez. Poate ca traiesc cu durere. Poate ca regretele m-au doborat, dar inca mai este timp sa devin o persoana mai buna - mai buna decat fiica de care ea era deja mandra.