In fiecare dimineata ma trezesc la 6. Luni. Marti. Miercuri. Joi. Vineri. Sambata si duminica este posibil sa am ceva noroc si sa ma prinda 7-7:30 in pat. In cursul saptamanii scenariul este asemanator cu cel dintr-un film din viata unor pompieri. Suntem 2 adulti si 2 copii care trebuie sa iesim din casa, unii dintre noi au visul de a-si bea si cafeaua in liniste. Uneori, chiar si reusim.
Cafeaua de acasa nu o consider chiar cafea-cafea, asa ca de indata ce ajung la birou, mai beau una. Urmeaza cel putin 8 ore in care trebuie sa stau concentrata, sa gandesc si sa produc lucruri interesante. La momentul potrivit, plec de la birou spre casa unde ma asteapta copiii cu tot ce inseamna acest lucru: teme, mancare, ordine si, ce-o mai fi. La "ce-o mai fi" poate fi inclus orice, orice! Am niste copii care nu ma lasa sa ma plictisesc niciodata.
Cina este de obicei momentul central al serii. Are episodul de dinainte, sa-i spunem "pilot", din care ne dam seama cum va fi cel central, iar la final avem ori varianta de liniste, ori "data viitoare sa mancati ce-oti gasi, ca eu nu va mai fac nimic." Acest dezodamant se intampla indiferent daca piticii aleg ce vor sa manance, ori daca eu sunt cea care decid. Nu conteaza ca e vorba despre pizza, supa, iaurt, salata, piure si snitel. Starea de spirit dicteaza directia in care mergem.
Dupa masa urmeaza baia. Prospectez "piata" din timpul mesei. Trebuie sa hotaram cine intra primul la imbaiere, negociem timpul alocat si cam toate detaliile. Ei, de indata ce ajungem la aceasta operatiune, se pare ca toti se imbolnavesc de amnezie temporara si selectiva. Fiecare dintre ei isi aduce aminte ca am spus ca va intra primul in baie. Pana la urma o scoatem la capat, eu mai am un fir de par alb in cap. Cand primul dintre copii este in cada am timp sa studiez un pic ce a ramas dupa cina. E un fel de dezastru. Nu numai vasele murdare sunt de vina, ci si hainele care au ramas imprastiate de dimineata, jucarii, carti, caiete si elemente surpriza care, asa cum v-am spus, nu ne lasa sa ne plictisim. Noi, adultii, incercam sa facem lumina in aceasta situatie, raspunzand in acelasi timp si solicitarilor venite din baie sau din dormitor.
Imi place sa am casa ordonata, dar este imposibil sa mentin lucrurile in starea in care imi doresc in conditiile unui program aproape haotic. Sa zicem, ca tinem totul sub control. Ar fi un termen mai potrivit.
Baia este urmata de lupta finala: bagatul in pat. Evident, mai este nevoie de un drum la baie, de apa, de toate povestile posibile (din carti, de la scoala, de la gradinita, de acum 5 ani din parc). Cand copiii adorm, se lasa linistea. Noi suntem aproape lesinati, dar trebuie sa lasam casa intr-o stare care sa nu ne provoace depresie dimineata cand ne trezim. Plus ca mai avem nevoie si de ceva timp pentru noi, asa ca avem de ales intre a dormi si a petrece cateva momente ca adultii in liniste. Poate vedem un film, poate mai vorbim, poate… orice!
Stim ca dimineata vom regreta decizia, dar avem atata nevoie si de timpul asta, incat pur si simplu, nu ne mai pasa. La fel si in zori, prefer sa ma trezesc cu jumatate de ora inaintea tuturor pentru ca am nevoie sa imi beau cafeaua singura, fara sa aud pe nimeni vorbind in jurul meu.
Dar seara, dupa ce (aproape) totul este pus in ordine, copiii dorm linistiti apreciez linistea din casa ca cel mai de pret bun. Imi pot auzi gandurile, pot face planuri pentru zilele urmatoare fara sa mai raspund la zeci de intrebari, fara sa impart dreptatea intre doi frati care vor aceeasi jucarie.
Sunt niste momente de care am nevoie si nu ma simt deloc vinovata. Ba dimpotriva, m-as simti asa daca le-as rata. Uneori, nu ma deranjeaza nici daca acest timp "al meu" este ocupat cu pregatitul hainelor pentru a doua zi, cu gatit, cu organizat activitatile astfel incat sa mai evitam din tot haosul de zi cu zi. Uneori, mananc chestii interzise in prezenta copiilor.
Evident, sunt foarte obosita, dar cred ca asta este o stare obisnuita pentru mame. Slava Domnului ca exista cafeaua! Uneori cand ma bag in pat adorm cu gandul la cat de buna o sa fie cafeaua dimineata cand ma trezesc.
Ma gandesc ca va veni o zi cand o sa am timp sa ma odihnesc. Nu stiu cand, dar stiu sigur ca va veni si probabil ca ma voi plictisi.