Intotdeauna mi-am dorit sa fiu mama unei familii numeroase. Mi-am dorit asta inainte de a avea primul copil. Acum am trei copii si as putea spune ca mi-am indeplinit visul, dar adevarul este ca inima mea isi mai dorea un copil.
O vreme, gandindu-ma la asta si stiind ca nu voi mai simti viata in mine, ca nu voi mai alapta un nou-nascut sau ca holurile casei mele nu vor mai fi martorii acelor pasi instabili din nou, am fost profund intristata.
"Dar daca ai deja trei copii, de ce vrei mai multi?!", ma intrebam singura. Oarecum confuza, in timp ce-mi exprimam sentimentele.
Acest lucru nu este usor de spus in cuvinte, cu atat mai putin sa-i faci pe ceilalti sa te inteleaga. Dar astazi am decis sa impartasesc ceea ce am simtit in momentul in care mi-am dat seama ca nu voi mai avea un alt copil.
Cand in sfarsit esti constient de acea realitate...
Unul dintre lucrurile care mi-au cauzat intotdeauna cele mai contradictorii sentimente era sa pun haine si lucruri pentru bebelusi, pe masura ce copiii mei cresteau, in cutii de depozitare. Punerea pijamalei mici intr-o cutie, dezasamblarea patutului pentru a face loc unui patut mai mare sau depozitarea jucariilor pentru bebelusi presupunea inchiderea unei etape si inceperea unei noi etape.
La iluzia ca trebuia sa-mi insotesc copiii intr-o noua etapa in dezvoltarea lor, s-a adaugat nostalgia de a vedea cat de repede a trecut timpul.
Dar cu prima si a doua mea fiica, acest sentiment ambivalent a fost, de asemenea, amestecat cu emotia de a gandi ca toate acestea vor fi folosite din nou, cel mai probabil, de catre un copil viitor. Prin urmare inima mea nu a terminat complet inchiderea acelei etape.
Cu toate acestea, cand a sosit al treilea copil si, odata cu el a treia operatie de cezariana (si, din pacate, multe complicatii asociate cu aceasta), visul de a continua extinderea familiei a disparut. Nu din propria mea vointa, ci din cauza circumstantelor asociate cu starea mea fizica delicata.
O vreme mi-a trebuit multa munca emotionala pentru a ma impaca cu ideea aceasta. Ma gandeam cat de norocoasa am fost sa am trei copii minunati si sanatosi si eram foarte fericita si recunoscatoare pentru asta. Dar cand inima tanjeste dupa ceva si mintea rationala stie ca nu este posibil, conflictul interior este puternic.
Astazi mi se pare curios sa-mi amintesc cum, in ciuda faptului ca stiam la acea vreme ca nu va mai fi vreodata un al bebelus acasa, am fost reticenta sa scap de toate materialele care m-au legat odata de etapa cresterii celor trei copii.
“Dar de ce vrei sa pastrezi in continuare atat de multe lucruri?”, m-a intrebat neincrezator sotul meu. “Gunoi”. Asa numeau prietenii si familia mea patutul, caruciorul, hamacul, scaunul inalt si zeci de cutii de haine care inca mai aveau mirosul ultimului meu copil. Toate acestea ocupau spatiu pe rafturile garajului si se prafuiau luna de luna.
Nu stiu cand sau cum s-a intamplat exact, dar a venit o zi in care ochii mei au incetat sa mai vada toate acele obiecte ca fiind ceva emotional si le-am vazut exact cum imi spunea restul familiei: gunoaie.
Si asa am decis sa fac pasul cel mare si sa vand sau sa donez lucrurile respective. In acest mod, patutul, caruciorul, hainutele au devenit din nou bunuri care serveau altor copii si au primit o noua viata.
Astazi pastrez foarte putine lucruri ale copiilor mei. Doar niste animalute de plus care la vremea lor au facut obiectul atasamentului si care acum decoreaza rafturile din camerele acestora si cateva hainute din primele sase luni de viata a copiilor. Nu voi nega faptul ca un sentiment nostalgic ma patrunde inca in momentele in care vad nou-nascuti si ii compar cu adidasii numarul 36 pe care ii poarta astazi fiul meu pre-adolescent.
Si, desi este o nostalgie diferita de cea pe care am simtit-o cu mult timp in urma, nu pot sa nu recomand tuturor mamelor care astazi isi tin bebelusii in brate ceea ce mi se spunea mie atunci: bucurati-va de aceasta etapa minunata, chiar si cu noptile nedormite si zilele dificile, pentru ca timpul nu alearga... zboara!
Sursa foto: Freepik