Scenariu: Esti in masina, conduci, copilul e in spate, in scaunelul lui si incepe sa planga cu sughituri, sa suspine; tu il vezi doar in oglinda retrovizoare si pur si simplu nu te mai poti gandi la condus.
Ai vrea sa tragi pe dreapta si sa te ocupi de el, dar nu poti. Incepi sa te foiesti in scaun si sa te gandesti cum sa faci sa repari lucrurile macar la primul semafor. Dar pana atunci incepi sa transpiri si sa te agiti si tu si te trezesti in pragul unui atac de panica. Ce faci?
Bebelusii plang pentru ca nu pot sa vorbeasca. Si tocmai de aceea pentru adulti este atat de greu uneori sa inteleaga daca le e foame, sete, sunt obositi, nu se simt bine sau pur si simplu vor atentie.
Te-ai intrebat vreodata ce se intampla efectiv in creierul tau atunci cand iti auzi copilul plangand? Se activeaza instinctele de mama ultra-protectoare, ti-ai spune. Grija pentru confortul bebelusului tau e ceva normal si creste direct proportional cu numarul de decibeli pe care il atinge cel mic.
Exista insa un raspuns stiintific la aceasta intrebare, gasit de cercetatori. Pe scurt, tipatul si plansul sunt sunete cu calitati specifice care activeaza amygdala, sau corpul amigdalian, acea regiune a creierului responsabila cu reactiile la frica.
Amygdala este formata din doua componente, cate una in fiecare emisfera a creierului, localizate in interiorul acestuia.
Ea coordoneaza felul in care creierul raspunde la situatii de stres sau frica, ea transmite creierului semnalele care fac ca inima sa bata cu putere, palmele sa devina umede sau genunchii sa se inmoaie si sa para greu de controlat. Asa se explica raspunsul fizic pe care majoritatea mamelor il au atunci cand isi aud copilul plangand.
Pentru a ajunge la aceste concluzii, cercetatorii au analizat mai intai o baza de date cu tipete inregistrate, pentru a se asigura ca acestea sunt diferite, si mai ales ce este diferit la ele.
Rezultatul: volumul unui tipat "corespunzator" poate creste si de 100 de ori pe secunda, comparativ cu schimbarea care apare in vorbirea normala. Apoi cercetatorii au selectat voluntari, i-au supus unor examene RMN si au realizat harti ale activitatii creierului in timp ce acestia ascultau diferite sunete, inclusiv tipete. Si tocmai aceasta "cartografiere" a condus la legatura cu amygdala.
Un alt studiu, realizat de Universitatea din Toronto, arata ca plansul copiilor interfereaza cu capacitatea adultilor de a lua decizii obisnuite si le diminueaza atentia la ceea ce au de facut mai mult decat o face rasul copiilor.
Plansul bebelusului creeaza in mintea adultului un conflict cognitiv care preia controlul asupra atentiei.
Cercetatorii le-au cerut parintilor care au participat la studiu sa asculte inregistrari cu copii care plang si cu copii care rad si, in acelasi timp, sa identifice culoarea cu care este scris un cuvant, ignorand semnificatia acestuia. In tot acest timp, autorii studiului au masurat activitatea creierului si au descoperit ca plansul de bebelus reduce atentia adultului la ceea ce are de facut.
Extrapoland, cercetatorii au concluzionat ca plansul copilului ar putea afecta chiar si abilitatea adultului de a reactiona corespunzator la cauzele care au provocat plansul copilului.
"Plansul unui bebelus activeaza un conflict cognitiv in creier si i-ar putea invata pe parinti cum sa fie mai selectivi cu lucrurile pe care se concentreaza. Dar tocmai aceasta flexibilitate cognitiva este cea care le permite adultilor sa isi mute rapid atentia de la a raspunde nevoilor bebelusilor la celelalte taskuri pe care le au de indeplinit. Si, paradoxal, asta poate insemna chiar si ignorarea copilului in anumite situatii", a explicat David Haley, coautor al studiului si profesor de psihologie.