Bebelusul Gabriel-Catalin
Imi este greu sa descriu in cuvinte sentimentele la aflarea vestii ca voi aduce pe lume un copil. Voi incerca sa va povestesc, in ciuda faptului ca ma napadesc lacrimi si amintiri, dorinte si emotii.
Aveam 21 de ani, un iubit asa cum doar in visele mele credeam ca exista si o facultate de terminat. Locuiam impreuna cu Adrian, iubirea vietii mele si faceam zilnic naveta, 260 km dus-intors pentru a ajunge la facultate. As fi facut orice sacrificiu ca sa fiu langa el si as face si acum si oricand.
Imi amintesc ca si cand ar fi fost ieri… Faceam dragoste si mi s-a facut rau. Daca pana atunci eram sceptica in ceea ce priveste intuitia mea sau acea voce din interiorul nostru, acum pot afirma ca m-am convins ca intuitia are dreptate!
Vocea interioara
Ceva din mine imi spunea: "Esti insarcinata!". Nu am putut atunci sa-i zic iubitului meu ceea ce simteam, de teama sa nu-i dau sperante desarte, pentru ca stiam cat de mult isi dorea sa devina tatic.
Intr-un final, i-am spus ceea ce credeam, iar de nerabdare am facut un test de sarcina pe data de 21 mai 2010. In mai putin de 10 secunde au aparut cele mai minunate doua liniute roz din viata mea. Doua liniute care la momentul respectiv mi-au daruit sentimente contrare de la tristete la fericire, de la frica la mandrie, de la ganduri negre la multumiri Celui de Sus.
Toata fiinta mea tremura in bratele barbatului iubit, inima mea parca dorea sa zboare din pieptul meu, sa se duca la Dumnezeu si sa-I multumeasca si sa-L roage sa-mi dea tarie sa fac fata, sa fiu puternica si sa nu renunt.
Peste cateva zile, mi-am anuntat cu teama mama, care era in Italia, ca voi fi si eu mamica. Raspunsul ei a fost categoric: NU. Solutia vazuta de ea era un avort. Nu am judecat-o, nu as fi putut. Cand a plecat la munca m-a lasat o copila, iar acum nu mai sunt.
Au urmat zile si nopti pline de lacrimi, de ganduri ca daca nu fac ce zice mama ii arat ca nu o respect, iar daca fac ce zice ea, atunci nu as mai putea sa-mi privesc Indianul in ochi, nu as putea sa-mi ridic privirea din pamant, nu as putea sa pun capul pe perna si sa adorm fara regrete.
Vazandu-ma atat de speriata si de trista, Adrian mi-a spus ca este decizia mea si ca el va fi cu mine pentru totdeauna, indiferent de ceea ce voi face. Am ales sa renunt. Cred ca atunci sentimental urii fata de mine insami a atins apogeul.
Ma uram, ma detestam, eram dezgustata de mine. Am ajuns, impreuna cu iubitul meu, la cabinetul domnului doctor pe 2 iunie, pentru avort. Pe hol asteptau cateva viitoare mamici ce-si mangaiau cu dragoste burticile.
Dragoste… Dragoste am simtit tot timpul pentru minunea ce se afla in mine. Am intrat in cabinet, mi s-a facut prima ecografie si i-am vazut inimioara care pulsa cu putere si rapiditate. In acel moment, am simtit ca pe lume sunt doar eu si mica fiinta din pantecul meu.
In acea clipa i-am spus domnului doctor ca eu nu pot sa fac avort, eu nu sunt asa, eu iubesc animalutele, natura, inocenta si mai ales micutul embrion din launtrul meu. Am fost atat de mandra de mine, de decizia mea, m-am simtit puternica, implinita si fericita.
Am iesit de acolo cu gura pana la urechi. Sotul meu, care fumase aproape un pachet de tigari pentru a-si calma suferinta, nu putea intelege ce s-a intamplat. Cand i-am spus motivul pentru care zambesc, ochii i s-au umplut de lacrimi, mi-a multumit, m-a luat in brate.
Am vazut atunci un barbat care renastea, am vazut un tatic! Iata ca timpul a trecut, totul s-a rezolvat de la sine, iar eu sunt fericita mamica a unui baietel superb de 4 luni pe nume Gabriel-Catalin pe care toata familia il iubeste.
Ii multumesc lui Dumnezeu in fiecare zi pentru copilul meu minunat si pentru ca mi-a daruit cel mai bun sot din lume! Ei sunt fericirea mea si motivul pentru care traiesc si zambesc.
Povestea ta de sarcina poate aparea aici!
Trimite-ne povestea ta pe e-mail la info@copilul.ro sau posteaz-o pe blogul tau si trimite-ne link-ul.
Nu uita sa ne trimiti pe mail si fotografii cu tine in timpul sarcinii si cu bebelusul tau!