Interviu realizat de Iulia POPOVICI
Pana pe 16 octombrie, Bucurestiul gazduieste prima editie (deschisa pe 10 octombrie) a primului Festival international de teatru pentru copii din Romania, intitulat "100, 1.000, 1.000.000 de povesti". Unul dintre partenerii Teatrului "Ion Creanga" in organizarea acestui eveniment este Teatrul "ung scen/öst" din Linköping (Suedia), al carui director artistic, Mans Lagerlöf, va fi prezent in Capitala, el regizand unul din spectacolele lectura pe texte suedeze din cadrul festivalului.
Lagerlöf a studiat istoria literaturii, teatrologie si filozofie la Universitatea din Stockholm, apoi a absolvit sectia Regie de teatru a Institutului Dramatic din Stockholm.
Teatrul pentru copii e extraordinar de bine dezvoltat in Suedia, concureaza chiar foarte serios teatrul dramatic propriu-zis. Cum a ajuns un gen considerat "minor" sa aiba o asemenea importanta?
E greu de explicat, dar are legatura cu ceea ce s-a intamplat in societatea suedeza in anii '60 si '70. A fost o schimbare la nivelul intregii societati, dar unul din aspecte privea nevoia de a schimba felul de a privi al copiilor asupra lumii. Principiile educative ale deceniilor dinainte, foarte coercitive, au fost abandonate, in favoarea unui efort de a intelege direct copilul si adolescentul. Societatea ar trebui sa incerce sa transforme tinerii in fiinte umane complete, dezvoltandu-le imaginatia si lasandu-i sa fie copii, nu versiuni in mic ale parintilor. In ce priveste teatrul, e vorba in primul rand de o persoana anume, regizoarea Susann Aften, cea care a adus, de fapt, teatrul pentru copii din zona amuzamentului in cea a artei. E un teatru (la fel s-a intamplat si cu literatura pentru copii) care aduce in scena o serie intreaga de subiecte complicate legate de copilarie.
Cum vin copiii si tinerii la teatru? La noi, sunt de obicei adusi cu scoala, sau vin, rar, cu parintii, bunicii etc.
E cam acelasi lucru si in Suedia. La teatrul unde sunt director artistic, producem mai ales spectacole pentru adolescenti si tineri, intre 10 si 25 de ani; sigur ca nu facem aceleasi piese pentru cei de 10 ani si pentru cei de 25, dar cel mai adesea adolescentii vin la teatru cu scoala. Cei mai multi chiar vor sa vina, dar chiar si cei care n-ar prea vrea sunt fortati s-o faca. Nu e neaparat rau, probabil ca, altfel, cei care n-au parinti interesati de arta n-ar apuca niciodata sa vada teatru. Iar daca nu stii ce-i aia, nici nu poti ajunge sa-ti placa.
Ideea de la care plecam e ca adolescentii nu vor neaparat sa se distreze la teatru; sunt interesati in ceea ce se petrece cu adevarat in lume, in teme serioase. Din experienta mea directa, as spune ca, cu cat e mai serios subiectul piesei, cu atat tinerii sunt mai implicati, fiindca au impresia ca afla ceva important despre lume, despre ce inseamna sa fii adult, despre ce-i asteapta de partea cealalta a copilariei.
Continua ei sa vina la teatru dupa ce cresc?
La populatia pe care o are Suedia si comparativ cu alte tari din Europa, noi avem foarte multe teatre. Cred ca, daca cineva a avut ocazia sa vada teatru, sa citeasca literatura, sa asculte muzica etc., si a fost o experienta placuta, el va continua s-o faca. Daca n-ai apucat, cand erai mic, sa citesti o carte, sau cartea aceea era proasta, e putin probabil sa fii un cititor pasionat la maturitate.
Problema e ca in Suedia e oarecum scump sa mergi la teatru, iar majoritatea celor care se duc nu au 20-30 de ani, au peste 45-50; e o lupta continua sa-ncerci sa atragi publicul mai tanar.
In Linköping, unde lucrez, inainte sa deschidem noi teatrul, nu exista decat teatrul de stat, unde se jucau Cehov, Strindberg, Ibsen. De cinci ani, de cand existam, sunt tineri de 20 si ceva de ani care-au venit la teatru (la teatrul nostru) de cinci-sase ori; acum, cand stau de vorba cu ei, vad ca au avut experiente care i-au facut sa aprecieze lucruri la care inainte nici nu se gandeau. Apreciaza teatrul ca arta, si sper ca va continua sa-i intereseze si mai tarziu.
Faptul ca nu exista in oras un teatru de copii a fost ceea ce v-a facut sa porniti "ung scen/öst"?
Cumva, da, dar pentru mine avea o importanta mult mai mare. La vremea aceea, faceam spectacole cu Cehov et co., pe scena mare, cu spectatori in varsta care veneau si ziceau: "Vai, ce frumos!". Pentru mine, e important sa comunic direct cu publicul, sa simt ca ceea ce fac are un impact asupra lui. Aveam atunci 25 de ani si traiam cu senzatia ca n-am ce le spune acelor oameni - eram din generatii diferite, iar eu voiam ca spectatorilor mei sa li se intample si altceva decat o seara comoda la un teatru dragut. Cei carora puteam eu sa le vorbesc aveau 15-16 ani, nu erau nici copii, nici adulti, ci undeva intre, cand tocmai incep sa inteleaga ce inseamna sa fii adult si cauta ceva sa le explice aceste lucruri noi. Iar teatrul e modul ideal prin care oamenii pot ajunge sa se inteleaga pe ei.
Ai montat, la un moment dat, o piesa - "Ruba Lucian - copil din Romania"; despre ce era vorba?
Cand am facut-o, eram inca student la regie, e una din primele piese pe care le-am montat. E un text scris de un olandez, Ad de Bont, despre Romania si Revolutie; de fapt, e povestea societatii romanesti din anii '70 pana azi. M-a impresionat foarte tare, si am vrut s-o fac; cand lucram la ea, am venit in Romania si-am vizitat toate locurile despre care se vorbea in piesa, am cunoscut multi oameni. De aceea am o relatie speciala cu Romania.
E curios, dar n-am gasit pe nimeni aici care sa fi auzit de piesa asta, si e pacat, e un text foarte puternic (desi e, cumva, unul pentru oameni care nu cunosc Romania).
Dar ce le spui tu copiilor pentru care faci teatru? Nu cumva ii pacalesti la randul tau?
Convingerea mea e ca si copiii, ca si maturii, au dreptul la un teatru de buna calitate, artistic, estetic. Profesorii au intotdeauna un raspuns la intrebarile copiilor, si, la fel, teatrul copilariei mele se termina cu o morala didactica ("trebuie sa-ti imparti merele cu altii" etc.). Acum e mult mai important sa-i faci pe ceilalti sa devina constienti de propria lor capacitate de a gandi critic. In acelasi timp, teatrul e dovada cea mai vie a capacitatii omului de a se pune in locul altcuiva, si e fundamental sa poti, ca om, sa intelegi cum poate gandi altcineva. Altfel, societatea s-ar prabusi.
Si nu, nu cred ca se vor simti pacaliti. Eu nu spun povestea unei lumi minunate care va fi; mai degraba, ii avertizez pe copiii de azi sa-si tina ochii deschisi, fiindca va fi mereu cineva care sa vrea sa-i fraiereasca.
Sursa: Ziua