Orasul New York este cel mai afectat oras din lume de coronavirus. O asistenta de pe sectia de Terapie Intensiva a unui spital din metropola americana a povestit pe o retea de socializare cum decurge o zi in "infern." O zi in care oamenii lupta sa ramana in viata, insa multi pierd batalia. O zi in care medicii fac tot ce le sta in putere pentru salva vieti.
"Am pierdut un pacient azi. Nu a fost primul si, din pacate, nu va fi nici ultimul. Dar el era diferit. Am fost asistenta la Primiri Urgente toata cariera mea, insa la New York am ajuns pe sectia de Terapie Intensiva. In acest moment, tot spitalul este de Terapie Intensiva. Este mare nevoie de asistenti medicali care sa poată ingriji un bolnav de coronavirus in stare critica.
Am avut grija de acest barbat in ultimele trei nopti. Este o premiera pentru mine. La Camera de Urgenta, nu tinem pacientii pentru mult timp. Rareori pentru o tura de 12 ore.Cele doua saptamani petrecute in spital au fost foarte grele pentru el. Insa aseara starea lui a fost cea mai grava. Am petrecut primele sase ore ale turei aproape numai in camera lui. Cu atatea medicamente care ii curgeau prin vene la un flux maxim, l-am rugat pe doctor sa ii contacteze familia. "Nu va supravietui," i-am spus.
Bietii medici sunt atat de ocupati in alergarea lor de la un pacient la altul, avand urgente medicale in fiecare moment. Tot ce imi vine in minte este vocea mamei mele, plangand in timp ce ma urcam in avionul care m-a adus aici. "Acei oameni sunt singuri! Ai grija mare de ei!," mi-a spus.
Am fost singura persoana din camera lui timp de 3 nopti la rand, luptand din rasputeri sa il tin in viata. Medicul a reusit sa ii contacteze familia. S-a decis ca, atunci cand inima lui se va opri inevitabil, sa nu incercam sa o repornim. N-a mai ramas nimic de facut.In cele din urma, a cedat. Am fost doar eu si colegul intubat din patul de alaturi. Usa de lemn inchisa, ne tinea departe de restul lumii. L-am chemat pe medic sa constate decesul. Mi-as fi dorit sa ii anunt familia si sa le spun ca, in ciuda faptului ca ei nu au fost langa el, eu am fost.
Am oprit perfuziile, am deconectat oxigenul, am oprit monitorul. Nu l-am detubat, riscul pentru personal fiind prea mare. Aparatul respirator a fost ridicat imediat ce am sunat. Este doar unul portabil, insa inseamna viata pentru alt pacient. Infirmiera m-a ajutat sa il spal si sa il pun intr-o punga. In Camera de Ugente, pacientii stau ingramaditi pe targi, asteptand locul vacant pe care acest barbat tocmai l-a eliberat. Pacientul meu a fost un om sanatos. Privesc la imaginea din graficul sau, o imagine ca aceea in care nu esti tocmai pregatit pentru poza. Vad un bunic, un tata, un sot... Nu sunt aici cu el. Mi se rupe inima pentru ei.
Ii impaturesc puloverul de batran simpatic si il asez intr-un sac alaturi de obiectele personale. Intreb unde sa pun aceste lucruri. Un coleg de serviciu deschide usa catre o camera incuiata. Pungile etichetate sunt ingramadite pana la tavan. Mi se frange inima. Este vorba de toate lucrurile parintilor decedati, care asteapta ca un membru al familiei sa le revendice intr-o zi. Cu cateva nopti in urma, am avut 17 morti intr-un schimb. Intreaga unitate este de numai 17 paturi.
Acesti pacienti sunt atat de fragili. Este un echilibru atat de delicat intre respiratie, tensiune arteriala si funcțiile organelor vitale. Cea mai mica schimbare ii conduce catre moarte in numai cateva ore.Pacienții sunt la fel, toti. Indiferent de varsta, stare de sanatate, bogatie, familie sau putere, diagnosticul este acelasi si procesul de boala este acelasi.
Stiu ca majoritatea oamenilor supravietuiesc si trec peste boala bine, dar din acest loc nu se simte asta. Majoritatea personalului spitalului este bolnav.Noi, personalul dezastrelor, tinem mastile lipite de fete tot timpul. Cu totii credem ca suntem invincibili, dar ma trezesc privindu-mi colegii, intrebandu-ma care sunt cei slabi, stiind in adancul meu ca nu toti vom supravietui.
Un autobuz ne duce inapoi la hotelul unde suntem cazati. Mergem prin Manhatten-ul pustiu. Suntem la doar cateva blocuri de Central Park. Trecem pe langa studiourile NBC, Times Square. Traficul este pustiu. Trotuarele sunt goale. Camera mea este la etajul 12. La ora 19:00, se pot auzi doar cei care se trezesc si se pregatesc sa mearga sa ii inlocuiasca pe cei care si-au terminat tura.
Orasul asta imi fura si imi rupe inima, simultan. Nu stiam cu ce voi avea de-a face cand am venit aici, dar se pare ca sunt destul de multe!," a scris Jennifer Cole pe o retea sociala.
Jennifer Cole post https://t.co/dzx3RnbaL4
— COVID19 (@V2019N) April 10, 2020
Will abstract in thread. Worth reading on Facebook.
"I lost a patient today. He was not the first, and unfortunately he's definitely not the last. But he was different." pic.twitter.com/uLfBQT7lvk