Avraam si Sara au primit o veste foarte frumoasa.Iti mai aduci aminte care veste? Si anume ca peste un an aveau sa primeasca un baietas. Domnul insusi le adusese aceasta veste.
S-a implinit oare aceasta veste? Bineinteles! Ceea ce Domnul promite se implineste intotdeauna.
La implinirea unui an veni pe lume copilul mult asteptat. Era un baiat. Parintii i-au dat numele de Isac. Si ce fericiti erau acei doi batrani! Si cat erau ei de recunoscator! Era copilul promis de Dumnezeu si care mai tarziu avea sa devina un popor mare!
In cortul lui Sara nu mai era asa liniste. Cateodata copilul plangea, caci ii era foame. Atunci Sara mergea si ii dadea sa suga. Altadata copilul scotea chiote de bucurie, caci Avraam se juca cu el.
Micutul Isac crestea sanatos. Mai intai invata sa se tarasca pe jos, apoi, invata sa mearga si sa vorbeasca. Cand ii iesira dintisorii invata sa manance carne si paine ca si cei mari. Acum nu mai avea nevoie sa suga lapte de la mama lui. Si pentru ca Isac se facuse asa de mare, avu loc o mare sarbatoare. In timpul acestei sarbatori insa se intampla ceva foarte trist. Aceasta nu era din vina lui Isac, ci din vina altui copil, pe care il chema Ismael.
Ismael locuia la Avraam impreuna cu mama sa Agar, care era servitoare la Avraam si Sara. Ismael era mult mai mare decat Isac, dar nu se purta frumos cu micutul baiat. El era gelos pe Isac si ar fi dorit ca Isac sa nu se fi nascut niciodata. El se gandea: "Isac primeste aproape totul, iar eu nu primesc aproape nimic, caci el este copilul promis de Dumnezeu!” Mergea la Isac, il chinuia, radea si isi batea joc de el.
Sara insa il vazu facand astfel. Ea ii spuse lui Avraam: "Trebuie sa-l trimit pe baiat si pe mama lui de aici. Acest baiat nu poate sta aproape de Isac, caci este gelos pe el si il necajeste tot timpul."
Avraam insa nu dorea sa faca una ca asta, caci il iubea si pe Ismael si pe Agar. De aceea zise: "Sa-i trimit de aici? Nu, nu-i voi trimite."
Domnul insa ii spuse: "Trimite-i Avraame. Sara are dreptate. Ismael nu poate ramane aici. Nu fi nelinistit, caci voi avea eu grija de ei. "Avraam asculta de Domnul si trimise pe Agar si Ismael, caci Domnul i-o spusese. Le dadu paine si o ulcea cu apa, ca sa-si potoleasca setea pe drum. Si asa plecara mama si fiul in lumea cea larga. Avraam ramase in fata cortului si se uita dupa ei, cu inima plina de durere. Agar si Ismael aveau foarte mult de mers, caci tara in care locuisera inainte de a veni la Avraam si in care vroiau acuma sa se intoarca, era foarte departe. Agar nu fusese prea atenta la drum, caci se gandea la atatea lucruri si era si foarte trista, si astfel se rataci, ajungand intr-un pustiu. Acolo nu era altceva decat nisip, nisip si iar nisip. Soarele ardea putemic deaspura capului lor, iar pamantul era infierbantat sub picioarele lor. Si nu era nicaieri nici macar un pom, care sa le dea putina umbra. Agar si Ismael au ratacit incolo si incoace oprindu-se din cand in cand sa bea din ulciorul cu apa, caci era ingrozitor de cald. Apoi mergeau mai departe. Erau foarte tristi, caci acum nu mai aveau nici casa si nici pat in care sa doarma. Acum nu mai aveau pe nimeni, care sa se ingrijeasca de ei.
Nu mai aveau pe nimeni?
Dar Domnul?
La El nu se gandeau.
"Mama, asa mi-e de sete!" Atunci Ismael mai primi o mica inghititura de apa, caci nu mai aveau multa apa. Ulciorul era aproape gol. Ismael era obosit frant si molesit de caldura. Aproape ca nu mai putea merge. "Mama, asa mi-e de sete." Agar ii intinse ulciorul, iar Ismael il duse la gura vroind sa bea, dar observa ca era gol. "Mama, nu mai e apa." Atunci Agar se sperie si se uita in jur, sa vada daca nu gaseste pe undeva apa. Dar, apa nu era nicaieri. Nu se vedea nici o groapa, nici o balta sau nici o fantana. Si nu era nimeni, pe care sa-l fi putut ruga sa le dea apa. Nu era acolo decat nisip, nisip, uscat si fierbinte. Lui Ismael ii era tare sete. Era bolnav de sete si de oboseala. Isi tara picioarele prin nisip si deodata cazu jos. Nu mai putea merge. Zacea pe nisip si gemea. Ce putea sa faca Agar pentru el? il ridica si il duse putin mai incolo, langa o tufa mica, care mai dadea putina umbra, il aseza acolo. Aceasta era tot ce putea face pentru el. Ismael statea acolo culcat. Era asa de palid. Ochii i se inchideau, iar gemetele i se auzeau tot mai putin. Agar nici nu mai indraznea sa-l priveasca. Ea nu putea sa vada cum ii moare copilul. Se departa putin, se aseza pe nisip si planse.
"O fiul meu!" striga ea "copilul meu cel drag, tu mori de sete, iar mama ta nu te poate ajuta cu nimica!"
Ea plangea in hohote. Iar lacrimile ei se prelingeau pe obraz si cadeau pe nisipul fierbinte.
Deodata, Agar isi ridica privirea. Parca auzise ceva. Se uita in jur, dar nu vazu pe nimeni. Si totusi, era o voce, care ii zicea: "Agar, ce-ti lipseste? N-ai de ce sa-ti fie frica, caci l-am auzit pe fiul tau. Scoala-te, dute la el, caci ma voi ingriji Eu de el."
Agar cunostea aceasta voce. Era vocea lui Dumnezeu! Iar acum stia, ca totul va fi iarasi bine. Isi sterse lacrimile si fugi indata la copil. Si iata ca vazu o apa. Vazu o fantana, o groapa adanca, cu o apa limpede. Fugi cu ulciorul acolo. Il umplu cu apa acea minunata si proaspata. Si acum repede inapoi la fiul ei! Il ridica sus si ii duse imediat ulciorul la gura! Si ce mai bau Ismael…!
Deschise ochii, iar obrajii sai palizi incepura sa capete culoare. Dupa scurt timp se putu ridica din nou, putand sa mearga iarasi. Astfel plecara mai departe luand cu ei un ulcior plin de apa. Acum nu mai erau tristi, caci cineva veghea asupra lor. Tatal Avraam nu mai era acolo, dar Tatal din ceruri era totdeauna cu ei. Acest Tata ii arata lui Agar tara indepartata, in care ramasera sa traiasca. Acolo Ismael se facu un barbat mare si puternic.
