Undeva intr-o casuta in munti locuia un om batran si o femeie batrana. Ii chema Zaharia si Elizabeta. Zaharia era preot. El trebuia sa vorbeasca oamenilor despre Dumnezeu. El trebuia sa se roage pentru ei si sa aduca jertfe pentru ei. Zaharia si Elizabeta erau doi oameni buni care il iubeau pe Dumnezeu. Ei erau cu adevarat fericiti. Dar cateodata erau tristi, caci erau singuri in casuta lor linistita. Tare si ar fi dorit sa aiba un copil, dar nu primisera niciodata nici unul.
Altadata cand inca mai erau tineri, se rugasera deseori sa aiba un copil. Dar s-ar putea spune ca Dumnezeu nu-i auzea.
Acum ei erau foarte batrani. Nu mai credeau ca mai puteau primi copilul. Nu se mai gandeau la el. Ei uitasera rugaciunile pe care le facusera altadata. Oameni asa de batrani ca si ei nu mai pot avea copii.
Intr-o zi Zaharia facu o calatorie. El trebuia sa mearga la Ierusalim ca sa aduca jertfe. Ierusalimul era un oras mare, orasul cel mai mare din tara.
Se imbraca cu hainele sale cele mai frumoase si anume haina sa cea alba de preot. O saruta pe Elizabeta si o porni la drum. Era o calatorie lunga. Dar in sfarsit Zaharia ajunse pe un munte inalt de unde putea vedea orasul: multe case albe, frumoase si multe palate. Ierusalimul era un oras frumos.
In mijlocul orasului era o casa deosebit de mare, mult mai mare decat celelalte case. Ea era alba ca si celelalte, dar acoperisul era din aur. Acesta stralucea in bataia soarelui. Era minunat.
Aceasta casa mare era templul. Era casa lui Dumnezeu. Acolo se intalneau oamenii din toata tara ca sa aduca jertfe. Acolo trebuia sa mearga Zaharia.
In fata templului era un loc mare, care se numea curtea dinantru. Acolo isi aduceau oamenii jertfele. Ei cumparau cate o oaie si o dadeau preotului. Preotul o taia si o punea pe foc. Aceasta era o ardere de tot. Carnea oii ardea iar fumul se ridica la cer. Aceasta insemna: "Doamne te iubim. Vrem sa-ti daruim ceva."
Si Domnul intelegea aceasta foarte bine.
Dar cine avea dreptul sa intre in templu? Caci si acolo trebuia sa se aduca o jertfa. Un singur preot avea voie sa intre. Dar toti preotii vroiau s-o faca. Atunci se tragea la sort. Si cine castiga de data aceasta?
Zaharia!
Toti oamenii ramasera afara, iar el intra plin de respect in casa lui Dumnezeu. El intra intr-o camera mare cu peretii de aur. Acolo ardeau zece sfesnice din aur. Preotii aprindeau si sfesnicele. Era mare liniste acolo. Zaharia era singur.
Era momentul daruirii jertfei. In templu era un vas de aur plin cu carbuni aprinsi. Zaharia presara tamaie peste carbunii aprinsi. Aceasta mirosea foarte frumos. Se numea tamaierea templului. Si in timp ce se ocupa Zaharia de tamaierea templului, se ruga pentru oamenii care erau afara.
Dar deodata se opri in mijlocul rugaciunii, caci nu mai era singur. Cineva statea langa el, imbracat in haine albe; era un inger, un mesager trimis de Dumnezeu.
Zaharia se dadu inapoi si tremura din tot corpul.
Dar ingerul ii spuse: "Nu te teme Zaharie caci vin sa-ti aduc o veste buna. Rugaciunea ta a fost ascultata. Sotia ta Elizabeta va avea un fiu caruia sa-i pui numele Ioan."
Probabil ca Zaharia nu intelesese nimica din cele auzite. Nu parea deloc fericit. Statea acolo si dadea din cap ca si cum n-ar crede. Mai putea fi ascultata acuma, rugaciunea pe care o facuse altadata pentru un copilas? Acea rugaciune pe care Zaharia aproape ca o uitase?
Asa ceva nu era posibil! Nu, o femeie asa de batrana ca Elizabeta nu mai putea avea copii.
"Acest copil iti va aduce multa bucurie" zise ingerul. "Dar nu numai tie, ci si multor altor oameni, caci va fi un servitor de al lui Dumnezeu, si cand va fi mare va vesti tuturor oamenilor ca va veni Mantuitorul in curand."
Ingerul se gandise ca Zaharia va fi fericit, caci de asa mult timp era asteptat Mantuitorul! Dar Zaharia tot mai dadea din cap. Nu putea crede ceea ce zicea ingerul.
"Nu, zise el, asa ceva nu se poate intampla. Eu sunt batran si sotia mea la fel. Cum as putea crede asa ceva? Ar trebui sa fie o minune!" Dar ingerul ii spuse: "Nu stii tu cine sunt eu, Zaharie? Eu sunt Gavril si locuiesc in ceruri aproape de Dumnezeu. Dumnezeu insusi m-a trimis ca sa-ti spun toate acestea. Nu-l mai crezi pe Domnul? Iti voi arata ca Domnul inca mai poate face minuni. Dar in acelas timp te voi pedepsi pentru ca n-ai dat crezare cuvintelor mele. Iata ca vei muti, nu vei mai putea vorbi pana cand nu se va intampla tot ceea ce ti-am spus." Apoi ingerul disparu.
Zaharia se gasi din nou singur. Oamenii erau afara, in fata templului, in curtea dinauntru si asteptau. Ei se gandeau: "De ce oare sta batranul preot asa de mult in templu? Dar in sfarsit il vad venind." Asteptara sa le zica: "Domnul sa va binecuvanteze", dupa cum aveau obiceiul sa faca preotii cand ieseau din templu.
Dar Zaharia nu zicea nimica. El nu mai putea vorbi. Devenise mut. Oamenii se intrebau: "Ce i s-o fi intamplat? Ce o fi vazut in templu?" Dar el nu le putea povesti nimica din cele intamplate.
Si dupa ce-si termina lucrul in templu, Zaharia se duse acasa. Se grabi sa se duca repede la sotia sa. Caci ea trebuia sa stie ca Dumnezeu le ascultase ruga¬ciunea. Da, Zaharia credea acuma. Daca ar fi vrut sa mai spuna: "Asa ceva nu este posibil", n-ar fi putut. El stia ca Dumnezeu poate face minuni. Era foarte fericit. Ar fi cantat de bucurie, dar nu putea nici macar sa cante.
Si cand ajunse acasa, lua o tabla si scrise pe ia tot ce i se intamplase. Astfel Elizabeta putu citi. O, si ce fericita fu ea!
"Sa-l cheme Ioan!" Si aceasta era scris pe tabla.
Ioan...
Stii tu ce vrea sa zica aceasta? "Dumnezeu asculta rugaciunile."
Si aproape dupa un an se intampla minunea. Zaharia si Elizabeta avura un copil, un baiat.
Si cand auzira vecinii si prietenii se bucurara foarte mult. Si cand copilul avu opt zile mersera sa-l viziteze. Caci era o sarbatoare, trebuia sa i se dea copilului un nume.
Ei se gandeau ca-l vor chema ca si pe tatal, Zaharia. Dar Elizabeta zise: "Nu, se va chema Ioan."
Ioan? intrebara oamenii. "Asa ceva nu se poate. Ce nume neobisnuit! Ia sa-l intrebam pe tatal sau despre aceasta." Il intrebara deci pe Zaharia: "Cum sa-l cheme pe copil?"
Zaharia voia s-o spuna, dar cum nu putea vorbi inca, lua tabla si scrise "Ioan este numele sau."
Oamenii dadura insa nedumeriti din cap, caci nu mai intelegeau nimica. Si deodata Zaharia putu iarasi sa vorbeasca, caci acuma se intamplase tot ce zisese ingerul.
"Da," zise el, "sa-l cheme Ioan, caci Dumnezeu asculta rugaciunile." Apoi incepu sa cante, caci tare era fericit. Canta un cantec pe care il facuse el. Un cantec spre slava lui Dumnezeu. Oamenii se gandeau: "Cat de ciudate sunt toate cu acest copil! Cu siguranta ca acesta nu va fi un copil obisnuit." Si peste tot pe unde mergeau povesteau despre Zaharia, Elizabeta si despre baietasul pe care il chema Ioan.
