Ai auzit tu vreodata vorbindu-se de Iona?
Iona era un profet, un servitor al lui Dumnezeu, dar nu era un servitor ascultator.
Domnul i-a vorbit: "Iona, trebuie sa pleci. Du-te in marele oras Ninive, caci oamenii din Ninive fac multe lucruri rele. Tu le vei spune ca Eu vad tot ceea ce fac ei si ca-i voi pedepsi, daca nu se indreapta." Dar Iona se gandi: "Nu, asa ceva nu voi face. Nu ma voi duce la Ninive. N-au decat sa faca rele, caci oamenii aceia sunt dusmanii poporului meu."
Si Iona porni la drum, dar merse in directia gresita. Ninive era in est si el o lua spre vest. Fugea de Dumnezeu. Iona se gandi: "Voi fugi. Voi fugi asa de departe, ca Dumnezeu nu ma va mai gasi. Atunci nu va mai trebui sa merg la Ninive."
Merse si merse, pana ce ajunse la mare. De acolo nu mai putea merge mai departe.
La malul marii se gasea o corabie, care era gata sa plece pe mare. Iona se gandi: "Voi merge cu aceasta corabie. Asa voi ajunge si mai departe si Dumnezeu nu va mai putea sa ma gaseasca."
Se sui deci in corabie ca sa treaca marea. Capitanul cazu de acord si Iona isi plati calatoria. Cerul era albastru; soarele stralucea foarte tare pe cer. Valuri mici se izbeau de corabie. O, era asa de frumos sa mergi pe mare. Dar Iona nu gasea ca era minunat. Nu indrazni sa ramana sus cu ceilalti oameni. Ii era tare frica, ca Dumnezeu avea sa-l vada. Era si foarte obosit din cauza calatoriei. Se duse sa se culce jos in corabie. Acum nu mai simtea oboseala si nici frica de Dumnezeu.
Dar Dumnezeu il vedea pe Iona, chiar si in locul acela intunecos din corabie. El putea sa-si gaseasca servitorul neascultator chiar si pe marea intinsa.
Dumnezeu chema furtuna si ii porunci sa sufle cu putere in corabie. Furtuna fu mai ascultatoare decat Iona; facu imediat ce-i poruncise Dumnezeu. Aduse cu ea nori mari, negri, in spatele carora se ascunse soarele. Sufla asa de tare in panzele corabiei, ca aceasta mai, mai sa se rastoarne. Sufla tare in valurile mici, incat acestea se facura mari, asa de mari cat o casa! Valurile mari izbeau in corabie asa de tare ca, corabia era gata, gata sa se sparga. Atunci capitanului i se facu frica si marinarilor la fel.
Dar Iona era jos in corabie si dormea dus. Un marinar se apropie de el, il scutura ca sa-l trezeasca si striga: "Nu dormi! Scoala-te si ajuta-ne! Roaga-te lui Dumnezeu ca sa nu ne inecam!" Atunci Iona se urca sus. Vazu valurile mari si cerul intunecos. Auzi furtuna ingrozitoare si intelese ca Dumnezeu totusi il gasise. El spuse: "Furtuna a venit din cauza mea, Dumnezeu a trimis-o dupa mine pentru ca m-am purtat cum nu trebuie. Am fost neascultator. Ar fi trebuit sa merg spre est, dar eu m-am dus spre vest. Am vrut sa fug de Dumnezeu, dar aceasta este imposibil."
Iona mai zise: "Luati-ma si aruncati-ma in mare. Aceasta va fi pedeapsa mea. Aceasta o merit. Atunci marea se va linisti, caci Dumnezeu va chema furtuna inapoi." Marinarii nu voira sa auda de asa ceva. Incercara din rasputeri sa ajunga la tarm, dar furtuna devenea din ce in ce mai puternica. Si nestiind ce sa mai faca, marinarii il luara pe Iona si il aruncara in mare. Si iata ca furtuna se opri. Dumnezeu o chemase inapoi. Vantul inceta sa mai sufle, valurile incetara sa mai loveasca corabia, norii cei negrii se imprastiara, cerul se facu iarasi albastru; soarele incepu sa straluceasca iarasi. Corabia putu sa-si continue calatoria pe marea linistita. Marinarii vazura toate acestea si spusera: "Cat de puternic este Dumnezeu! Pana si vantul si marea il asculta. Si noi vrem sa-l ascultam mereu."
Si Iona? Ce i se intamplase?
Se inecase? Era mort?
Nu, Iona nu murise. Dumnezeu veghease asupra lui. Dumnezeu trimisese un peste mare de tot, care il inghiti-se pe Iona. Acum Iona era in burta acestui peste. Acolo era intuneric si foarte neplacut. Dar Iona se gandi: "Dumnezeu ma vede si ma aude si aici."
Atunci Iona incepu sa se roage. Ii parea foarte rau, caci fusese neascultator. El zise: "De acum inainte voi fi intotdeauna ascultator."
Atunci Dumnezeu conduse pestele la tarmul marii. Acolo ridica capul deasupra apei si il dadu pe Iona afara. Si astfel ajunse Iona inapoi in tara sa.
Si Dumnezeu ii vorbi iarasi: "Pleaca, Iona. Du-te in marele oras Ninive. Iti voi spune mai tarziu ce va trebui sa spui acolo."
De data aceasta Iona nu mai indrazni sa fie neascultator. Porni pe drumul cel bun si dupa o calatorie lunga ajunse in marele oras.
Ce trebuia el sa spuna?
El trebuia sa spuna: "Inca patruzeci de zile si Ninive va fi distrusa."
Pentru Iona, aceasta era o veste buna.
Caci Iona dorea ca aceasta cetate sa fie nimicita, in care locuiau oamenii aceia rai!
Strabatu tot orasul si striga: "Inca patruzeci de zile si Ninive va fi nimicita." Oamenii tare se speriara la auzul acestei vesti. Pana si imparatul se sperie. Ei stiau foarte bine de ce ii astepta aceasta pedeapsa ingrozitoare: pentru ca facusera multe rele.
Si atunci le paru rau de pacatele lor. Imparatul zise: "Hai sa ne rugam toti; sa-i cerem lui Dumnezeu ca sa nu ne pedepseasca de data aceasta, ci sa ne ierte inca o data. Deci, nimeni sa nu mai faca nici un rau. Sa ne schimbam toti inima si viata, da, sa ne pocaim!"
Oamenii facura dupa cum spuse imparatul. Incepura toti sa se roage: barbatii, femeile si copiii. Oile behaira si vacile mugira: Pana si animalele se unira cu ei si incercara sa nu mai faca nici un rau!
Dumnezeu vazu toate acestea. Ii fu mila de cetate si n-o mai pedepsi.
Iona era pe un deal, nu departe de oras. Statea acolo si astepta ca orasul sa fie nimicit. Tare voia sa vada aceasta. Gasea ca era foarte bine asa. Caci locuitorii Ninivei erau dusmanii lui. Iar lui Iona nu-i era mila de ei.
Dar putea sa astepte mult si bine, ca pedeapsa nu mai veni. Atunci Iona se supara si se manie...
Si deodata, un pom crescu chiar langa Iona. El crescu foarte repede. Iona il vazu crescand. Se facu un pom mare, cu crengi si cu frunze. Acum Iona se aseza bine la umbra. Era bucuros si recunoscator de acest pom minune!
Dar a doua zi dimineata, Dumnezeu trimise un vierme, care manca radacina pomului minune. Pomul pieri. Frunzele se uscara si cazura jos.
Iona nu mai avea umbra. Iar soarele ardea tare pe capul lui. Atunci Iona se supara. Era foarte maniat ca pomul disparuse. Si atunci Dumnezeu ii arata lui Iona, cat era de nesabuit. Dumnezeu ii spuse: "Tie ti-e mila de un pom. N-am Eu oare dreptul sa-mi fie mila de toti oamenii Ninivei, de toti copiii si de toate animalele cetatii?"
Iona tare s-o fi rusinat. Si s-o fi gandit: "Ce rau si nechibzuit sunt eu! Cait de intelept si bun este Dumnezeu. El are grija de tot ce traieste. El iubeste pe oameni si pana si pe animale."
