Domnul Isus se duse iarasi la malul marii. Acolo erau multi oameni tristi, pe care Isus voia sa-i faca fericiti. Vorbi deci oamenilor. Le spuse ca Dumnezeu ii iubeste. Vindeca pe bolnavi si se urca iarasi in barca lui Petru ca sa le vorbeasca oamenilor.
Cand se facu seara, Isus fu istovit de tot ceea ce facuse. Dar oamenii continuau sa mai mearga la El. Ei nu stiau ca Isus era asa de obosit. Nu-l lasau deloc sa se odihneasca. Atunci Isus ii zise lui Petru: "Hai sa mergem la malul celalalt al apei."
De partea cealalta a apei nu locuia nimeni. Nu erau decat dealuri. Acolo, Domnul Isus putea sa se odihneasca linistit.
Barca plutea pe apa. Isus se culcase in fundul barcii, cu capul pe o perna. Iar ucenicu vorbeau in soapta ca sa nu-l trezeasca.
La inceput, timpul fusese frumos. Era o seara linistita, calma. Stelele sclipeau pe cer. Vantul sufla incet in panza corabiei si impingea barca inainte. Valurile se izbeau usor in corabie, ca si cum ar fi vrut sa se joace cu ea.
Dar cand ajunsera in mijlocul marii, lucrurile se schimbara. Stelele disparura. Tot cerul se intuneca. Vantul incepu sa sufle cu putere. Micutele valuri se facura uriase.
Valurile nu se mai jucau cu corabia, ci o loveau ca si cum ar fi vrut sa se lupte cu ea. Ca si cum ar fi vrut sa sfarame saraca barca. Vantul se napusti asupra corabiei si o impingea cu putere. O impingea incolo si incoace pe mare. Iar micuta barca dansa pe valuri, in sus si in jos, mai, mai sa se rastoarne.
Ucenicilor le era frica, caci valurile se ridicau deseori deasupra corabiei. Cateodata era in intregime in apa. Aveai impresia ca se scufunda. Si atunci ar fi trebuit sa se inece toti in apa aceea adanca. Si Domnul Isus.
Dar unde era Isus?
El se afla tot in fundul barcii si dormea. Deci nu se sinchisea ca toti aveau sa se inece?
Ucenicii se apropiara de El. Il trezira si strigara: "Invatatorule, ajuta-ne dar, caci ne inecam. Ti-e totuna, daca ne vom ineca toti?"
Atunci Isus se trezi. Auzi vantul vuind si valurile spumegand, dar nu se sperie deloc. El ii intreba: "De ce va e frica? Doar nu va voi lasa sa va inecati."
Apoi se scula. Statu in picioare si se uita sever la mare si la vant.
El zise: "Linisteste-te vantule! Linisteste-te mare! Va poruncesc sa taceti!"
Si iata ca deodata se facu liniste, liniste de tot. Vantul nu mai indrazni sa sufle. Valurile nu mai indraznira sa loveasca barca. Ele se plecara ascultatoare inaintea lui Isus. Facura tot ceea ce le poruncise El.
Apoi, Isus zise ucenicilor sai: "Vedeti voi, cu mine sunteti intotdeauna la adapost!"
Ucenicii nu mai indraznira sa spuna nimica.
Le era rusine.
Si in timp ce mergeau mai departe pe mare, sopteau intre ei: "Cum se face ca chiar si vantul si marea il asculta?" Si se gandeau: "Cand Domnul este cu noi, nu trebuie sa ne fie frica."
