"Poarta-te frumos!", "Spune «Sarut-mana!» oricarui adult!", "Nu ma face de ras la sedinta cu parintii!", "Nu sta cu picioarele sub tine cand esti in vizita!", "Nu vorbi prea tare!", "Nu manca toate prajiturile de pe platou!", "Da-le jucariile tale pentru ca sunt mai mici decat tine!", "Cand primesti un cadou spune «Multumesc, dar nu trebuia sa va deranjati!»", "Vezi cu cine umbli, caci te vad vecinii!"… si pot continua asa pana umplu 2 pagini de tip A4.
Am crescut cu conceptul ca parerea celorlalti despre mine e cea mai importanta.
Nu judec educatia primita acasa, cred ca in mare parte era specifica acelor vremuri. Multe dintre cunostintele si rudele mele au primit cam acelasi bagaj parental. Tradus insa astazi, prin prisma noilor generatii, acest bagaj a atarnat greu in scaderea stimei de sine.
Daca adaug si aspectul feminin vs. masculin, instantaneu imi vin in minte comentariile comparative: "mergi frumos si nu-ti murdari hainele, ca nu esti baiat", "vezi la ce ora te intorci acasa, daca erai baiat altfel discutam", "nu vorbi urat! ce? tu esti baiat?".
Toate aceste reguli si comparatii vizau stric imaginea pe care trebuia sa o arat eu in fata celorlalti. Cu defectul asta am plecat de acasa, gandindu-ma mereu cum sa dau bine si cum sa ii multumesc pe cei din jurul meu. Si recunosc ca, de multe ori, m-am agatat mai mult de nevoia de a fi placuta de ceilalti decat de nevoia de a ma place asa cum sunt.
Pana sa devin mama nici macar nu constientizam ca multe actiuni ale mele erau dictate de aceasta lipsa de autoapreciere si de incredere in propria persoana. In incercarea de a invata sa fiu un parinte bun si responsabil, am descoperit ca stima de sine mentinuta inca din copilarie este cea care poate face diferenta dintre un adult obisnuit si un adult fericit.
In online, dar mai ales in offline, exista multe seminarii si cursuri pe aceasta tema. Sunt specialisti care ofera foarte multa informatie gratis (dar si mai multa in cadrul workshopuri-lor platite). Nu ne ramane decat sa vrem sa reparam bagajul nostru greoi pentru a nu-l transmite si copiilor nostri.
Ce transmit mai departe copilului meu
Dincolo de aspiratiile profesionale sau personale ale copilului meu, imi doresc ca acesta sa fie un adult fericit, increzator, sigur pe el si pe sentimentele lui, multumit de propria persoana si empatic. Cum incerc sa-l ghidez in directia asta? Prin protejarea stimei de sine cu care natural ne nastem toti.
• Ma debarasez de obiceiul comparatiilor cu alti copii. Mai devreme sau mai tarziu acesta duce la esec emotional si frustrare. In copilaria mea mi-a fost insuflata aceasta nevoie de comparatie cu ceilalti si de competitie absurda pentru note, incat ma hraneam cu aprecierea profesorilor.
Nu vreau ca fiica mea sa cante la pian pentru ca verisoara ei canta la pian, nu vreau sa mearga la olimpiade pentru ca multi colegi de-ai ei participa, nu vreau sa termine tot din farfurie pentru ca fratele ei a reusit. Imi doresc sa constientizeze ca o actiune de-a ei este o reusita in comparatie cu rezultatele ei anterioare, si nu cu rezultatele celorlalti. Vreau sa aprecieze mai mult evolutia ei personala decat clasamentul general de la liceu, de exemplu.
• Nu vreau ca fiica mea sa fie "cea mai buna". Dorinta de a fi cel mai bun dintre cei buni poate antrena uneori o doza de agresivitate si frustrare. Ambitia sanatoasa nu este despre a fi mereu primul, ci despre procesul de a te dezvolta, de a obtine performanta tu in raport cu tine. Asta poate aduce colateral experiente minunate.
• Incerc sa scap de frica de ''a te face de ras", pentru ca ea a inhibat naturaletea de a vorbi in public. Cand eram mica doar daca aveam un sac de argumente indrazneam sa imi sustin punctul de vedere intr-o dezbatere.
Pe fiica mea o incurajez, in schimb, sa vorbeasca si sa isi spuna parerea fara constrangeri. Nu o contazic (atat cat se pastreaza elementul de siguranta si nu cere cutitul ca sa manance supa), ci doar o completez cu formulari de genul "ai o idee interesanta!" sau "daca tu consideri ca e bine, fa asa!". Bineinteles ca fiica mea simte si consecintele neplacute ale unor alegeri, dar nu vreau ca parerea celorlalti sa ii inhibe spontaneitatea si personalitatea.
Voi cum abordati in familie acest subiect al stimei de sine? Reusiti sa impletiti "buna crestere de acasa" cu aprecierea si acceptarea de sine?
Catinca este mamica, blogger si farmacist si scrie povesti despre castelul ei pe catincavlad.ro. O gasesti si pe Facebook Catinca Vlad.
.jpg)
