Nu stau sa ma gandesc des despre cum mi-as dori sa fie viitorul copilului meu, dar, ca orice parinte, imi pun uneori semne de intrebare. De unde stiu ca fac lucrurile bine? Ce as putea schimba ca sa fie mai bine? Ce ma astept sa se intample peste multi ani?
Vreau sa am o relatie buna cu el, sa il tratez ca pe un membru al familiei, nu ca pe un subaltern. Vreau sa fim prieteni si sa nu ii invadez viata.
Ca sa imi pot raspunde la intrebari, am nevoie sa stiu cum as vrea sa fie el in viitor.
Cum mi-ar placea sa fie fiul meu adult si care as vrea sa fie relatia mea cu el?
As vrea sa fie independent, curajos si sa aiba incredere in el. Sa ma sune si sa imi spuna: "Mama, sa stii ca maine voi pleca in locul X sa fac lucrul Y. Este foarte important pentru mine. Vreau sa imi tii pumnii pentru ca am de gand sa fac o treaba buna. Stiu ca ma sustii in orice proiect".
Nu as vrea sa ma intrebe pe mine daca sa mearga sau ce sa faca. Nu as vrea sa iau decizii pentru el, care sa ii schimbe viata. As vrea sa aiba curaj sa incerce totul pana isi descopera calea.
Probabil e riscant sa calce permanent pe teren nesigur. Probabil daca mi-ar cere sfatul, tendinta ar fi sa ii indrept atentia spre stabilitate, sa nu aiba mult de riscat, sa nu se chinuie prea mult. Dar sa fim seriosi, nu de asta are nevoie.
As vrea sa stiu sa ii dau sfaturi doar atunci cand mi le cere.
As vrea ca atunci cand il doare capul sa nu ii recomand pastille, ci sa ii spun ca imi pare rau. Probabil va sti deja ca exista medicamente pentru asta.
As vrea sa isi aleaga drumul in viata fara sa se gandeasca ce as spune eu sau altcineva. Sa stie ca eu ma bucur pentru fiecare lucru pe care il face bine si daca greseste, aceasta sa fie o alta oportunitate de invatare.
Sa stie ca, daca are nevoie, poate gasi la mine ajutor.
Sa isi caute o sotie pe gustul lui, nu pe al meu.
Sa urce pe cel mai inalt munte pentru ca asta isi doreste, iar eu sa nu ii zic ca e prea inalt sau ca nu vad rostul.
Sa nu ma sune in fiecare zi doar ca sa nu ma supere.
Sa nu imi zica "sarut mana" decat daca simte asta.
Sa ii vad fericirea pe chip. Voi sti ca e implinit.
Sa stie sa piarda chiar daca era ceva important. Fiecare esec e un pas inainte.
Sa faca ceea ce ii place. Jobul lui sa fie ceea ce si-a dorit, sa mearga la serviciu din placere.
Sa viseze. Sa nu se plafoneze, ci sa isi doreasca tot timpul mai mult de la viata.
Sa stie despre el ca poate, ca are toate calitatile pentru a reusi ce isi doreste.
Sa fie onest, bun si politicos.
Sa ma viziteze pentru ca ii e dor de mine, nu pentru ca asa se face.
Probabil ar mai fi destule lucruri de spus, dar daca macar o parte dintre acestea vor fi atinse, inseamna ca mi-am facut treaba bine.
Eu nu cer respect, nici recunostinta. Dar le voi primi daca aleg sa fiu un parinte echilibrat.
Copiii sunt ca florile
Atunci cand plantam o floare nu stim cum va fi la final. Stim doar ca ne dorim sa fie viguroasa, frumoasa, sa ne incante privirea. Nu stim daca solul e cel mai potrivit, daca semintele sunt foarte sanatoase sau daca am udat-o exact cat era nevoie. Abia cand infloreste ne dam seama daca modul nostru de actiune a fost cel potrivit.
Asa sunt si copiii. Niste flori care nu au nevoie de ghivece frumoase, ci de pamant fertil. Sa avem grija de ele!
Eu sunt Luiza si am doua flori. Scriu mai multe despre noi pe blogul Emotiidemamica.ro, dar ne gasesti si pe Facebook Emotiidemamica.ro.
Sper sa ma bucur de florile mele.
Eu sunt Luiza.
