Am fost un copil sensibil si tacut, genul acela care nu se misca daca merge in vizita undeva. Nu vorbeam nici macar atunci cand eram intrebata ceva, pentru ca nu aveam curaj. In schimb, aveam multe momente cand eram violenta si rautacioasa. Nu am stiut ce se intampla cu mine. Simteam o furie incontrolabila si doar asa stiam sa reactionez.
Viata mea a fost plina de semne de intrebare. Cand am inceput sa ma descurc singura inca pastram in suflet acea furie, iar pentru mine, parintii purtau cea mai mare parte din vina. Imi rasunau in minte cuvinte care ma dureau si hohotele de ras ce faceau sa simt inca umilinta. Unele vorbe au durut mai mult decat urmele de curea de pe picior.
Am simtit ca viata mea abia incepe cand am avut propria familie, propriile griji, cand puteam lua decizii fara sa imi mai fie frica, fara sa cer voie. Puteam avea o parere si mult mai mult curaj. Am simtit ca m-am schimbat in bine si ca eram apreciata. Furia insa... era tot acolo. Cuvinte vechi erau scrijelite in mintea mea adanc, ca pe coaja unui copac.
Am ramas insarcinata si mi-am propus sa dau totul pentru ca cei mici sa creasca intr-un mediu sanatos, sa nu fac greselile alor mei. Mi-a facut bine sa citesc articole si carti si cu ocazia asta am aflat ca parintii nu mi-au vrut niciodata raul. Nu au stiut ce fac, nu au avut de unde sa se informeze, poate ca nu au stiut nici macar ca eu sufar. Atunci am simtit ca e timpul sa iert.
Noi, parintii, nu ne nastem cu lectiile invatate. Nu scrie in ADN-ul nostru cum sa abordam situatii dificile cu propriul copil sau cum e cel mai bine sa procedam pentru a-i creste stima de sine, responsabilitatea si increderea. Parentingul se invata, iar noi trebuie sa cautam timp si resurse. Acum cativa ani putini stiau asta.
Dragostea de mama si armonia din familie ma fac cu adevarat fericita, iar aceasta sterge din sentimentele vechi. Cred ca pun mai mult accent pe prezent, ma bucur de ceea ce am devenit si de ceea ce am, iar trecutul ramane in urma. Nici nu mai conteaza asa mult ce simt eu cand vad ca boboceii mei infloresc.
Pana nu de mult, privind inapoi, imi veneau in minte doar momente in care am fost trista si care m-au marcat intr-un fel sau altul. Mi-am dat seama ca asta imi face rau, pentru ca in copilaria mea au fost si multe momente grozave. Trebuia doar sa rascolesc dupa ele, sa le scot la suprafata.
Am zambit gandindu-ma la excursii, la animalele din curtea bunicilor, la iazul unde ne balaceam, la prietenii din fata blocului, la vacantele petrecute la mare si la multe altele. Am fost atat de furioasa, incat mi s-a pus o pelicula pe amintirile frumoase si am uitat ca sunt lucruri mai importante care merita atentie.
Mi-am pus apoi intrebarea: "Oare care este cel mai important lucru pe care l-am invatat de la mama si tata?".
Parintii mei s-au iubit foarte mult si m-au invatat ca armonia din cuplu pastreaza vii sentimentele. De mica mi-am dorit sa am parte de asa ceva si sunt sigura ca datorita lor mi-am cautat jumatatea si traiesc acum o poveste atat de frumoasa.
Am reusit sa pansez rani care sangerau de mult. Mi-am dorit sa ma ridic si sa merg cu fruntea sus pentru ca cei mici ai mei aveau nevoie de mine sanatoasa si puternica. Am inteles ca nu pot trai in trecut si nu ma ajuta cu nimic furia.
Nu m-am vindecat in totalitate si cred ca relatia cu mama uneori e rece din cauza sentimentelor mele. Mi-e greu sa ii spun un banal "te iubesc". Nici tatalui meu nu i-am zis si mi-a parut rau cand am realizat ca nu voi mai avea ocazia. Dar ii iubesc si sunt acum bine datorita lor.
Eu sunt Luiza, acel copil tacut si inca sensibil. Scriu despre noi, despre o viata plina de emotii pe blogul emotiidemamica.ro, dar ma gasesti si pe Facebook.com/mamisicopilul.
