Nu mai tin minte cate luni avea cand am inceput sa-i spun rugaciuni seara, inainte de culcare. si nici cand am avut prima discutie despre Dumnezeu. Devreme oricum. I l-am creionat asa, ca pe un prieten, cu care sa vorbeasca, oricand are chef, caruia sa-I multumeasca pentru orice si pe care sa-L roage sa-l ajute, cand are nevoie.
Am trecut desigur si prin faza cu "L-am rugat sa primesc jucaria aia si nu m-a ascultat. Doamne-Doamne e naspa." si prin cea cu "Daca Doamne-Doamne e asa bun, de ce exista copii care mor de foame?" si totusi, cumva, au facut pace.
Copilul a inceput sa mai intre si in biserici, de buna-voie si nesilit de nimeni. Iar declaratia de dragoste suprema intre noi a ramas chiar si acum "Te iubesc pana la Doamne-Doamne si-napoi." Ceea ce, zic eu, e de bine.
De bine, credeam eu, a fost si decizia sa-l inscriu la ora de religie. Personal, as fi fost mult mai incantata de un curs de Istoria Religiilor. Caci scoala se ocupa prin definitie de cultura generala nu de credinte. Dar fie, mi-am zis, macar va stii cine e Noe. Asa ca l-am trimis.
Si uite cum vine copilul meu intr-o zi de la scoala plangand. In hohote. Si uite cum mama disperata incearca sa afle ce s-a intamplat. Si uite cum afla ea ca profa de religie a simtit nevoia sa-i explice fiului cum e cu sufletul.
- Si ce v-a zis, iubire?
- Ne-a zis ca animalele nu au suflet. Si ca Fulger (cainele nostru, care tocmai murise) nu a ajuns in Rai. Si ca degeaba ma duc dimineata la mormantul lui sa-i vorbesc. Si ca degeaba i-am scris poezia aia, ca nu ma aude. E mort si gata. Doar oamenii ajung in Rai. Iar tu m-ai mintit, mama. Si pentru asta vezi ca ajungi in Iad.
In chinurile Iadului i-am urat si eu idioatei sa arda, cam cum imi ardeau si mie obrajii de rusine, furie si neputinta. I-am spus fiului ca Doamna nu s-a documentat bine de data asta. si ca e drept, parerile sunt impartite, religia nu e matematica dar ca sunt absolut sigura ca, din nou, de data asta, profa greseste. Ceea ce, in definitiv, e omeneste.
Cateva saptamani mai tarziu si multe explicatii in plus, a urmat runda a doua. Decisiva, de altfel.
- Mamaaaaa... Hai sa spunem rugaciunea inca o data. E mai bine.
- De ce inca o data, iubire?
- Pai aseara am uitat. Si mi-e frica.
- De ce ti-e frica?
- Sa nu se supere Doamne-Doamne pe noi si sa ne omoare.
- Cum sa ne omoare?
- Pai asa zice doamna de religie. Ca daca il suparam o sa fim pedepsiti. Si ca toate lucrurile rele o sa ni se intample daca nu-L ascultam.
Copilul nu a mai mers la orele doamnei. Nici ea de altfel. A plecat din scoala. A ajuns insa in alta parte. Si acolo are elevi. Nu zic ca toti dascalii de Religia sunt la fel. Or fi si oameni cu har.
Dar pana una-alta, eu am mers pe principiul "Mai bine prevenim decat sa vindecam". Mai ales cand vine vorba de un suflet de copil.
Religia se invata in familie. Credinta se cultiva in inimi. Nu are ce cauta in scoala. Cel putin pana cand vom avea oameni pregatiti sa formeze suflete si cu sufletul, nu doar in dogme seci. Parerea mea.
Suntem 4. Avem 4 copii. Cate unul de fiecare. Credem ca un ras sanatos te scoate din orice situatie complicata. Puteti citi despre aventurile noastre pe Mothersandthecity.ro si ne puteti da like pe pagina de Facebook Mothers and the city.
