Copilul timid

Puternic legata de perioada copilariei, timiditatea adeseori devine un handicap social al adultului.

Puternic legata de perioada copilariei, timiditatea adeseori devine un handicap social al adultului.

Predispozitia spre timiditate si emotivitate poate fi innascuta sub forma unei trasaturi de temperament, dar factorii determinanti sunt mai degraba mediul familial in care creste copilul, relatiile lui sociale si unele evenimente marcante legate de acestea.

Diferentele de temperament dintre parinti si copii

Exemple: Tatal prea jovial si dezinhibat isi poate impinge fiul in situatii (sociale) improprii firii lui mai retinute. Copilul nu face fata sau nu are dispozitia necesara si se simte complexat. Mama autoritara, dornica de performante scolare exceptionale din partea copilului, ii poate crea un sentiment de inferioritate acestuia "ceilalti copii invata mai bine", "ce ti se pare asa greu, nu te duce capul?"

Sau invers, un copil efervescent, energic, iubaret si parintii stresati ori anxiosi.

Acestia din urma adeseori il inhiba si-l limiteaza pana reusesc sa-l "linisteasca" de tot. Copilul respins, certat prea des si pe nedrept, lipsit de sustinere, de recompense, laude si incurajari, victima a stresului parintilor, poate deveni un copil timid.

Timiditatea poate fi un comportament copiat in decursul anilor de la un parinte timid. Copilul "invata" de la el modul de reactie in anumite situatii, empatizeaza cu acesta, sufera alaturi de el, dar suferinta parintelui va deveni a copilului.

Copilul hiperprotejat, ferit excesiv de boli, de eforturi, de incercari, nu reuseste sa se descurce cand trebuie sa faca ceva pe cont propriu.

Trebuie sa observam ca un oarecare grad de timiditate toti avem. Pana la un punct timiditatea poate face parte din farmecul unei persoane. Dar asta e ceea ce se vede de la exterior. Uneori.

Cum se manifesta copilul timid

Ezitant, lipsit de curaj, deseori speriat de parca ar fi in mare pericol, complexat, copilul timid este introvertit, inactiv, relationeaza greu cu ceilalti copii. Timiditatea este mai mult decat lipsa indraznelii. Este teama de a fi respins, de a fi ridiculizat, teama ca nu este bun de nimic, este lipsa increderii in sine.

Copilul timid sufera. Daca e foarte mic, se ascunde dupa fusta mamicii, fuge, respinge nervos tentativele celor din jur de a relationa cu el. Timiditatea se poate accentua cu varsta si se autoalimenteaza.

Treptat, copilul isi da seama de dificultatile sale si, o data cu asta, situatia se agraveaza. In timp, va asocia temerilor sale variate complexe legate de infatisarea sa, de capacitatile intelectuale etc.

Cand ajunge la pubertate suferinta este mare. Fiind concentrat in permanenta pe asa zisele sale defecte, isi analizeaza partile negative si nu le recunoaste sau identifica pe cele pozitive. Este foarte preocupat de imaginea sa deteriorata, de parerea celorlalti despre el, de parca toti ochii l-ar observa si l-ar critica in mod special pe el. Relationeaza extrem de greu si lucrul acesta devine obsedant.

Pe masura ce creste, dezvolta manifestari psihosomatice puternice si vizibile: timidul roseste si se teme ca roseste astfel, isi ascunde fata,  transpira, ritmul cardiac este accelerat. Gandirea i se blocheaza in compania altora, nu poate vorbi, se balbaie. E introvertit, depresiv, singuratic. Cea mai mare teama a lui este aceea de a fi vazut, "descoperit".

Timiditatea e totdeauna insotita de anxietate, multi recurg la alcool, tutun, alte droguri, pentru a-si masca trairile si pentru a-si crea o imagine de om relaxat si interesant. Adeseori copiii timizi fac apel la internet pentru a relationa, se ascund in spatele ecranului, dar acest lucru nu face decat sa le agraveze dificultatile.

Daca nu e observat si ajutat de mic, unui copil timid ii va fi foarte dificil sa lupte cand, adult fiind, timiditatea este adanc inradacinata in psihicul sau. Timidul este marginalizat, dar se si automarginalizeaza, atribuind altora parerile proaste despre sine. Considera ca cei din jur il dispretuiesc cand, de fapt, el insusi nu e capabil a se pretui.