Ben Martin, tata si blogger american, a analizat modul in care vorbim cu copiii si considera ca este de neinteles de ce nu le putem acorda si copiilor respectul pe care il acordam adultilor. Iata ce povesteste:
Am vazut de nenumarate ori adulti certandu-si copiii, dar pana ieri nu observasem cat de nepoliticosi sunt adultii atunci cand vorbesc cu copiii.
Totul a inceput la cursurile de inot pe care le urmeaza fiul meu. Toti copiii trebuia sa iasa din piscina si sa se aseze in sir indian, pentru a se pregati pentru urmatorul exercitiu. Acelasi lucru trebuia sa-l faca si un pusti de 5 ani, dar care mergea rapid in jurul piscinei. Inteleg ca nu poti sa te joci sau sa fugi in jurul piscinei. Siguranta este importanta. Totusi, asta nu scuza felul in care instructorul a strigat la acel baiat ca sa intre in piscina si sa nu se mai joace. Dupa ce lectia a luat sfarsit, instructorul a inceput sa imparta diplome de felicitare.
Fiul meu, Steve, care de fiecare data trebuie sa faca pipi la sfarsitul lectiei de inot, s-a dus din piscina direct la baie. Instructorul a intins diploma pentru Steve si, fara sa ridice privirea din caietul sau, a spus: "Steve!". Apoi, tot fara sa ridice privirea, a strigat tare: "STEVE!", inainte ca eu sa am sansa sa o iau si sa-i spun ca Steve era la baie.
In timpul distribuirii diplomelor de inot, un alt baiat, care parea sa aiba in jur de 4 ani, statea si rotea medalia fals-olimpica in jurul panglicii. Mama sa l-a prins de brat, i-a smuls medalia si a strigat: "O sa lovesti pe cineva cu asta!"
In fiecare dintre aceste cazuri, nepolitetea a aparut in contextul de a face ceva de ajutor sau special pentru copiii implicati. Medalia de aur fals, diplomele de inot decorate cu autocolante cu smiley-face au fost proiectate pentru a sustine stima de sine a copiilor, dar au fost toate subminate din cauza lipsei de rabdare si de apreciere a adultilor.
Eu insumi am facut acest gen de lucruri de prea multe ori. Sunt nerabdator. Sunt exasperat. Sunt obosit. Prezic cel mai rau comportament si apoi reactionez la el, inainte de a se intampla. Nu spun ca instructorul de inot sau mama respectiva sunt oameni rai. Este posibil ca acei oameni sa fie mai buni, mai rabdatori decat mine.
Dar, dintr-un motiv sau altul, astazi, pentru prima data, chiar am realizat ca pana si copiilor cu cel mai bun comportament li se vorbeste asa in fiecare zi. Incapacitatea noastra colectiva de a trata copiii cu respectul de baza le transmite acestora un mesaj consistent: sunteti enervanti.
Trebuie sa avem grija la modul in care vorbim cu copiii
Totusi, niciun adult nu vorbeste cu mine in felul in care li se vorbeste copiilor. Oamenii... nu striga la mine. Sincer, nu-mi amintesc ultima data cand cineva mi-a vorbit asa cum am auzit literalmente sa li se vorbeasca ieri zecilor de copii. Nici cand sunt la serviciu, nici cand ma aflu la metrou, nici cand fac vreo greseala, nici cand sunt un pic lenes, nici cand mai sar peste spalatul pe dinti, inainte de culcare, nici cand ma intind in fotoliul meu. Nu sunt o persoana deosebit de intimidanta, dar oamenii nu-si dau ochii peste cap si nu vorbesc cu mine ca si cum abia se abtin sa nu ma loveasca peste fata mea mare si grasa.
De asemenea, nu-mi amintesc ultima oara cand am vorbit cu un alt adult in felul acesta, dar probabil ca am ridicat vocea sau am vorbit cu nervi copiilor mei chiar ieri. Sincer, nu-mi amintesc pentru ca nu mi se parea ceva asa neobisnuit.
Imaginati-va totusi urmatorul scenariu: un erou indraznet, il vom numi Adultul, asteapta sa urce in autobuz. E frig. In fata lui se afla o femeie, care nu se grabeste sa urce in autobuz si tine coada pe loc pentru cateva secunde. Probabil ca este cu gandul in alta parte sau ceva de genul asta. Imaginati-va ca, in loc sa tuseasca cu subinteles si sa spuna: "Pleaca autobuzul", eroul nostru ridica vocea si scuipa: "Hei! Urca in autobuz imediat! Tii toata coada pe loc!"
Alti oameni de la coada i-ar putea spune eroului nostru sa se linisteasca sau cel putin i-ar arunca o multime de priviri urate. Acum imaginati-va ca, in loc sa fie o femeie matura, eroul nostru vorbeste cu un baietel de opt ani. Acum nu mai este o povestioara interesanta. Poate ca cineva de la coada ar ridica din spranceana pentru ca apoi sa se intoarca sa se joace cu iPhone-ul sau.
Stiu ca circumstantele, sexul si chiar norocul meu orb joaca un rol in a impiedica pe cineva sa tipe la mine in mod regulat. Cu siguranta nu faptul ca sunt o persoana deosebit de competenta. Stiu parinti care tipa uneori la profesori, sefi care isi injura uneori angajatii si clienti care tipa la chelneri si casieri. Putem fi de acord cu totii ca atunci cand se intampla acest lucru, inseamna ca cel care declanseaza tipetele este un nebun. Dar cand se intampla intre un copil si un adult, este usor sa lasam lucrurile asa cum sunt.
Ca tata, stiu ca trebuie sa fiu un model pentru copiii mei. Intotdeauna am fost atent sa tratez oamenii respectuos. Spun multumesc atunci cand oamenii tin usa. Nu tip la chelneri cand uita sa-mi scoata ceapa din salata. Dar ieri mi-am dat seama ca nu este suficient sa le arat copiilor cum incerc sa nu fiu nepoliticos cu soferul de autobuz. Ci, de asemenea, trebuie sa recunosc si cand sunt nepoliticos cu ei.
Sursa: goodmenproject.com
