"Perfectiunea" inseamna pentru fiecare ceva anume. O vedem in jurul nostru, dorim sa o atingem sau macar sa ne apropiem rezonabil de ea. Sensul pe care-l dam acestei notiuni este determinat in mare masura de temperamentul nostru, istoria personala, educatia, gradul de cultura si de anumite modele existente in societate.
Sa vedem ce consecinte apar cand dorinta de perfectiune isi face loc in relatia dintre parinte si copilul sau.
Unii dintre viitorii parinti viseaza ca destinul copilului lor va fi unul "perfect". In ideea aceasta ii imagineaza un plan de educatie si se vad, la randul lor, perfecti in noua postura. Majoritatea dintre “parintii perfecti” sunt parca deja mandri de ceea ce vor realiza cu baiatul sau fata lor, aplicand metoda potrivita.
"Il voi face avocat"; "Fata mea va fi o mare actrita"; "Copilul meu va merge la facultate, eu n-am avut posibilitatea asta"; "Il voi invata fotbal de mic, va fi al doilea Maradona!".
De ce sa nu investim in copil toate dorintele, asteptarile si chiar neimplinirile noastre?
Dar, de cele mai multe ori, planurile parintelui n-au nimic de-a face cu pruncul care inca nu stie ca "i s-a pregatit ceva". E adevarat, un copil "in faza de proiect" este un potential enorm, dar, contrar a ceea ce se crede, nu i se poate imprima orice "traiectorie", la alegere.
Motivul? Este foarte simplu. Fiecare individ in parte are temperamentul si modul propriu, particular de a raspunde la stimuli. Acestea nu pot fi anticipate. Pot fi cel mult deslusite dupa ce s-au manifestat. De ce? Pentru ca suntem unici. Fiecare individ e unic, irepetabil: din punct de vedere genetic, fizic, psihic si spiritual.
In consecinta, nimeni nu poate elabora planul educativ perfect prin care sa poata obtine orice doreste dintr-un copil, cu tot potentialul lui minunat. Metoda perfecta de devenire este o utopie.
Cei care cred in ea au toate sansele sa greseasca foarte mult fata de copiii lor.
Cea mai frecventa eroare pe care o savarsesc unii parinti este aceea ca doresc anume realizari pentru copil, inainte de a dori sa-l cunoasca foarte bine.
La inceput, copilul este un spirit liber. Plin de curiozitati, dornic sa exploreze lumea, istet, extrem de receptiv. Pentru parinti, focusul principal devine educatia copilului. Asta inseamna plasarea si mentinerea pe traiectoria prestabilita, care sa duca la perfectiunea visata. Cel mai adesea, copilul nu se va putea ridica si nu va putea tine pasul cu asteptarile parintilor.
Insa parintele isi manifesta autoritatea legitima, corecteaza orice abatere de la ce considera ca "e bine", il pedepseste, il invinovateste, isi arata nemultumirea.
Pedeapsa nu inseamna neaparat bataie. Este refuzul comunicarii, reprimarea dorintei de liber arbitru, interzicerea unor activitati pasionante pentru copil, a hobby-urilor, jignirea cu buna stiinta, detentia. Dar nici nu trebuie batut, pentru ca un copil are o mare capacitate de a receptiona semnalele venite de la parinti.
El se va simti bun de nimic, vinovat pentru frustrarea si proasta dispozitie a parintilor. Probabil ca refuzul comunicarii cade cel mai greu: copilul se simte anulat, cu personalitatea amputata, captiv
Asa incepe dezvoltarea complexului de inferioritate, a comportamentului antisocial sau a unui caracter supus, usor influentabil, introvertit, lipsit de personalitate.
Psihologii sunt de parere ca inhibitiile acumulate pe parcursul vietii, reprima o buna parte din potentialul pe care-l avem la nastere. Parintii nu sunt singurii responsabili pentru aparitia lor, dar cu siguranta ei ar putea fi cei mai mari sustinatori ai unei personalitati deosebite, frumos conturate. Ei pot fi realmente cei mai buni prieteni ai copiilor lor.
