Toti copiii trec printr-o etapa in care spun minciuni. La unii incepe mai devreme, la altii mai tarziu, insa este ceva obisnuit ca micutii sa inventeze adesea lucruri. Multi parinti isi fac griji din aceasta cauza, insa psihologii spun ca nu este motiv de ingrijorare, dimpotriva. Nu inseamna ca vor deveni mincinosi patologici pe masura ce vor creste, ci isi exerseaza imaginatia si isi dezvolta functia cognitiva.
Formularea unei minciuni presupune un mecanism complex al creierului, asadar minciuna este o etapa fireasca in dezvoltarea copiilor, la fel ca mersul sau vorbitul.
Ni se intampla de multe ori ca micutii sa ne spuna lucruri neadevarate, uneori de-a dreptul fanteziste. Inainte sa va grabiti sa ii certati sau sa ii contraziceti si sa le spuneti ca mint, ar trebui sa stiti ca, prin minciuni, copiii isi dezvolta functia cognitiva.
Minciuna este o etapa de invatare care se manifesta cu precadere in jurul varstei prescolare. Pana la varsta de 2 ani, aproximativ 30% dintre copii incearca sa isi pacaleasca parintii, la un moment dat. La 4 ani deja 80% dintre copii isi mint parintii, iar intre 5 si 7 ani toti copiii sanatosi au facut-o macar o data, daca nu frecvent.
Cum ii ajuta minciunile pe copii sa se dezvolte
Medicul Kang Lee, director la Institutul de Studii despre Copii de la Universitatea din Toronto este expert pe acest subiect si afirma ca acei copii care sunt capabili sa minta au ajuns intr-un stadiu avansat de dezvoltare. Cu alte cuvinte cei 30% de copii de pana in 3 ani care sunt capabili sa minta demonstreaza ca au capacitati dezvoltate ale functiilor executive ale creierului. Acest lucru arata ca micutii vor avea mai mult succes la scoala si in relatiile sociale, inclusiv in relatiile cu alti copii cu care se joaca.
Profesorul merge mai departe si explica faptul ca pentru a minti, este nevoie de doua „ingrediente”. In primul rand, copilul trebuie sa inteleaga ce este in mintea celuilalt, sa ii citeasca gandurile, sa stie ceea ce interlocutorul lui cunoaste si ce nu cunoaste. El o numeste teoria mintii. In al doilea rand, este nevoie de capacitatea de a bloca impulsul de a spune adevarul si de a-l transforma intr-o minciuna.
Copiii mint in legatura cu o multime de lucruri si, in timp ce unele minciuni sunt nevinovate, altele pot avea consecinte. De aceea, este recomandat ca, in cazul minciunilor nevinovate, parintii sa nu intervina si sa ii lase pe copii sa isi faca „numarul”. Atunci cand apar insa minciunile care pun probleme de etica, parintii trebuie sa intervina si sa ii impiedice pe copii sa le foloseasca intr-un mod negativ.
De exemplu, se poate intampla ca fiul sau fiica voastra sa vina la voi in timp ce va aflati la locul de joaca si sa spuna ca un alt copil i-a agresat. Dar voi ati fost tot timpul cu ochii pe copii si stiti ca este o inventie si ca acel lucru nu s-a intamplat. Atunci cand se intampla asta, este important sa ii intrebam pe copii de mai multe ori daca sunt siguri ca asa s-a intampla, sa ii rugam sa ne dea detalii despre cum s-a intamplat etc. Vor fauri initial o poveste, iar atunci cand isi vor da seama ca nu este credibila vor renunta sa o mai sustina. Trebuie sa le explicati ca aceste minciuni nu sunt acceptabile, pentru ca in urma lor, cineva ar putea suferi consecinte pe nedrept (in acest caz, copilul despre care ei spun ca i-a lovit).
FOTO: Freepik.com
