Adriana Tran este mama, specialist in comunicare si PR si dascal. Este, totodata, asistent in cadrul proiectului „Competente in comunicare – performanta in educatie”, proiect sustinut de Copilul.ro. Ne povesteste despre provocari si excelenta, despre retrairea minunilor copilariei, precum si despre frumusetea lumii, privita mereu din alta perspectiva si de la diferite nivele de cunoastere.
Copilul.ro: Buna ziua, Adriana. Multumim pentru acordarea acestui interviu. Ma bucura faptul ca sustinerea de catre Copilul.ro a proiectului "Competente in comunicare – performanta in educatie", in care esti implicata, a dus la realizarea acestui interviu. Pentru ca acest proiect a plecat de la necesitatea imbunatatirii relatiilor dintre educatori si copii, as vrea sa te intreb prin prisma caror roluri sociale interactionezi tu cu copiii si in ce fel? Ce fel de relatie ai cu acestia?
Adriana Tran: Ma consider o norocoasa pentru ca „repertoriul” meu este foarte generos: sunt mama de fata (10 ani) si de baiat (13 ani), sunt matusa de fata (7 ani) si de baiat (6 ani) si sunt educator (am fost invatatoare si pentru a nu uita asta, din cand in cand reusesc sa adun si cate 20 de copii, prieteni ai copiilor mei si sa facem excursii, petreceri in pijamale sau tabere).
Copilul.ro: Dintre toate aceste roluri, cum ti se pare rolul de mama?
Adriana Tran: Cred ca este cel mai suprinzator rol pe care il poti juca intr-o viata de om. Dai zeci de mii de reprezentatii si, desi se presupune ca ar trebui sa fii pregatit si sa stii foarte bine rolul, esti surprins de ceea ce ti se intampla in fiecare zi. Eu mi-am dorit sa fiu mama. Imi place sa fiu mama. Sunt fericita ca sunt mama.
Copilul.ro: Pe ce te bazezi in relatia ta cu copiii, cum stii ca faci ce trebuie?
Adriana Tran: Ma bazez pe multa dragoste, pe faptul ca daca iubesti neconditionat nu poti gresi. Asa cred eu. Asa am inceput si asa continui si azi. Nu am dat gres pana acum si cred cu toata fiinta mea ca nu voi da gres nici de acum inainte. Este vorba de acea dragoste de care se spune si in Biblie "Dragostea îndelung rabdã; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudã, nu se trufeşte. Dragostea nu se poarta cu necuviinţã, nu cautã ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte rãul. Nu se bucurã de nedreptate, ci se bucurã de adevãr. Toate le suferã, toate le crede, toate le nãdãjduieşte, toate le rabdã. Dragostea nu cade niciodatã."
Copilul.ro: Care este cea mai draga amintire legata de copilaria ta?
Adriana Tran: Pentru mine toata copilaia e o poveste minunata, cu multi, foarte multi copii si agitatie mare in jurul meu (mai am doi frati iar in blocul in care am locuit eu am calculat recent cu sora-mea si eram nici mai mult, nici mai putin decat 100 de copii cu varste de la 2 la 14 ani).
Fiecare zi era o poveste. Erau povesti de vara cu miros de praf, cu picioare desculte pe strazile unui Bucuresti in constructie, cu ciocanit de muuulte ori pe zi la usa vecinei de la etajul 1 cu "Sarut manaaa. Imi dati va rog si mie o cana cu apa?", cu multe jocuri de dimineata pana seara tarziu. Erau povesti de primavara cu ploi, sapat in gradina blocului si salvat pui de randunici cazuti din cuiburi.
Erau povesti de toamna cu haine noi, de scoala, cu miros de gulere apretate, cu pampoane si bentite albe sub care urechile stateau prizoniere pana deveneau rosii si usturate. Si povesti de iarna, in care datul pe gheata oglinda, improvizata fix in mijlocul drumului pe care circulau prea putine masini ca sa fie periculos, era cea mai buna alegere. Toata copilaria mea e un tumult de voci, fete, sunete si culoare. Noaptea se lasa linistea si era timp foarte bun pentru citit.
Cred ca cea ma draga aminitire din copilaria mea este o aminitire cu magie. O aminitire in care tata ne-a facut sa credem ca zburam cu casa. Imi amintesc si acum. Ne jucam adesea sub masa din camera noastra toti trei. Masa era acoperita cu o fata de masa lunga si noi ne gandeam mereu ca acolo este casuta magica sau nava spatiala sau orice ne trecea noua prin cap. Imi amintesc ca tata a intrat in camera si a spus ca este vrajitoarea cea rea si ca va face o vraja si vom zbura cu casa. Si toata povestea lui, lumina pe care o stingea si o aprindea, masa pe care o misca, el care se misca m-au facut, pret de cateva minute bune sa fiu ferm convinsa ca intr-adevar zburam. Si zburam toti trei: eu, sora mea si fratele meu, intr-o casa zburatoare , ca a lui Dortothy, pe care o duce printre nori o vrajitoare incaltata cu papucii lui tata.
Si mai am o aminitire preferata. E o aminitire cu sora mea care a fost de departe cea mai curajoasa dintre noi. Imi amintesc ca era duminica dimineata. Abia ne trezisem si luasem toti trei cu asalt patul parintilor. Televizorul era deschis si tata a aparut la televizor spre mirarea noastra care ne uitam buimaci la tata din pat si la tata de la televizor. Si tin minte ca nu intelegeam deloc cum poate fi tata si acolo si in pat.
Mama se uita la noi, amuzata de mirarea noastra si tin minte ca ne-a intrebat pe care tata il iubim mai mult, pe cel din pat sau pe cel de la televizor? Iar sora-mea, asa cum spuneam, foarte curajoasa, s-a dat jos din pat si a pus mana pe tata de la televizor, apoi s-a intors si l-a luat de gat pe tata din pat si a spus „Eu il iubesc si pe tata de la televizor, dar cel mai mult il iubesc pe tata de aici. „
Copilul.ro: Cum te-ai raportat la parintii tai si cum s-au raportat ei la tine, in copilarie? Ce crezi ca au facut bine si ce au facut mai putin bine?
Adriana Tran: La noi in familie toate scenele de educatie aveau la baza muuulta democratie. Si semanau foarte tare cu filmele cu politistul bun si politistul rau. Nu era o regula cine e politistul bun sau cine e politistul rau. Cert e ca le iesea intotdeauna foarte bine.
Ce au facut bine parintii mei a fost ca ne-au invatat sa fim exigenti cu noi insine. La noi in familie exista o nemultumire genetica vis a vis de faptul ca se poate si mai bine.
Ce cred ca nu au facut foarte bine a fost ca nu ne-au invatat sa ne bucuram de ceea ce am obtinut, de ceea ce am realizat. Ne place provocarea oricarei calatorii, dar uitam sa savuram clipa in care ajungem la destinatie si peisajul pe care il gasim. Ne aruncam un pic prea repede pe noul drum care ni se deschide in fata.
Copilul.ro: Cum primeau parintii deciziile tale?
Adriana Tran: Si mama si tata au acceptat intotdeauna deciziile noastre. Iar cand nu au fost de acord cu ele, ne-au spus ca nu sunt de acord, am discutat, dar decizia finala a fost intotdeauna a noastra.
Copilul.ro: Ce anume din ceea ce au facut parintii tai faci la fel in educarea copiilor tai? Ce faci diferit?
Adriana Tran: Sunt la fel de exigenta ca si ei. Horia imi spune uneori ca sunt exact ca tata. Si ma si striga cu numele lui pentru a scoate in evidenta acest lucru.
Ce fac diferit fata de ai mei este ca ii sustin pe copiii mei in tot ceea ce cred ei. Cu toate mijloacele si cu tot sufletul. Cred in visele copiilor mei si fac tot ce imi sta in putinta sa ii ajut sa devina realitate.
Copilul.ro: Ce rol a jucat scoala in cresterea, in evolutia ta ca om? A fost o obligatie sau a fost o dragoste? Relatia cu scoala a fost influentata de dascalii, de educatorii pe care i-ai avut?
Adriana Tran: Scoala a fost foarte importanta pentru mine. Nu stiu daca am resimit-o sau nu ca pe o obligatie. In general imi placea sa merg la scoala. Totusi chiar dragoste nu a fost. Ceea ce este insa cert este faptul ca pentru mine scoala a insemnat competitie. Competitie cu altii, competitie cu mine insami. Categoric acest tip de percepere a scolii a fost influentata de dascalii pe care i-am avut.
Sa raman in clasa in care am fost in scoala primara era un proces de selectie. Tovarasa invatatoare era si directoare adjuncta in scoala, iar clasa ei era clasa de elita. Nu erai bun, erai mutat la alta clasa. Media clasei la lucrarile de sondaj pe scoala era intotdeauna de peste 9,80. Deci, da, relatia mea cu scoala a fost influentata de dascalii pe care i-am avut si a insemnat o acerba competitie.
Copilul.ro: Cand si cum ai descoperit ceea ce vrei sa faci in viata, ce drum sa alegi? Ce anume din ceea ce au facut parintii si educatorii te-a ajutat sa iti descoperi pasiunile?
Adriana Tran: Eu mi-am dorit intotdeauna sa fiu invatatoare. Inca de cand eram foarte mica si imi scoleam toate papusile, apoi fratii, apoi copiii din blocul in care am copilarit. Mi-am dorit sa fiu invatatoare si am fost invatatoare in perioada studentiei. Mi-a placut enorm sa fac aceasta meserie si am renuntat la ea exclusiv din motive financiare. Dupa aceasta experienta, am inceput sa fac comunicare. Mi-a placut si imi place si aceasta meserie. Cel mai tare ma fascineaza sa scriu discursuri, sa intru in mintea celor pentru care scriu si sa incerc sa gandesc si sa scriu asa cum ar scrie sau ar vorbi ei. Sunt fericita de fiecare data cand reusesc.
Cum am ajuns sa fiu invatatoare si apoi sa fac PR? Am fost foarte sociabila si vorbareata de cand ma stiu. Parintii au incurajat acest lucru. Scoala dimpotriva. Pana in clasa a IV-a am fost printre cei mai timizi copii din clasa mea. Dar scriam bine. Eram buna la romana, castigam concursuri si olimpiade. In ceea ce am ales sa fac, m-a ajutat foarte mult mama care povestea foarte frumos, cu foarte multa decenta si stil, si tata, care era profesor, si pe care il iubeau toti studentii.
Mi-am dorit sa fiu ca ei: sa povestesc frumos si sa ma iubeasca elevii mei. Cum au contat educatorii? Mi-am dorit sa nu fiu ca invatatoarea mea si sa fiu o invatatoare dreapta, corecta. Si sper sa fii reusit in cei 3 ani cat am stat in invatamant.
Copilul.ro: Adulti fiind, suntem trecuti prin propriile cautari si nelinisti. Ce instrumente crezi ca ar fi cele mai potrivite pentru a-i ajuta pe copii sa descopere lumea si oportunitatile ei? Sa isi descopere pasiunile?
Adriana Tran: Copiii descopera lumea in fiecare zi. Cu mai multe sau mai putine instrumente. Cred ca ceea ce putem face noi este sa decidem daca vrem sa redescoperim lumea alaturi de ei sau nu. Daca stim sa descoperim lumea alaturi de ei, e simplu sa vedem ce pasiuni au, ce li s-ar potrivi.
Cautari si nelinisti avem si vom mai avea si noi asa cum au si ei. Cred ca e important pentru copii sa stie ca putem fi punctul lor de sprijin pentru fiecare neliniste, pentru fiecare cautare. Ca suntem mereu acolo si ca la orice ratacire se pot intoare la noi ca la cel mai sigur punct de reper al existentei lor.
Copilul.ro: Ce instrumente folosesti in educarea copiilor tai?
Adriana Tran: Cred in diversitate, cred in beneficiile povestilor, teatrului, filmului, televiziunii si calculatorului. Si Mara si Horia au si calculator si laptop, se uita la TV, merg la film, merg la teatru. Nu am facut fruct oprit nici din calculator, nici din TV. De aceea nici nu sunt foarte importante pentru ei. Sigur, conteaza, dar nu sunt definitorii. Daca nu e calculator sau nu e tv sigur isi gasesc si altceva de facut.
De teatru sunt foarte incantati. Amandoi au facut actorie de mici si sunt fericiti cand sunt la teatru. Mara imi spune mereu ca ea va fi actrita. Eu o incurajez si ii spun mereu „Sigur ca da, Mara. Vei fi o actrita foarte buna. Uite, inchid ochii si vad afise lipte pe strada pe care scrie numele tau cu litere mari MARA TRAN.” Si nu e o gluma. Chiar le vad pentru ca eu cred cu toata taria in visele care devin realitate.
Copilul.ro: Ramanand la instumentele de educare clasice, ne-ar placea foarte tare sa ne spui care a fost cartea ta preferata in copilarie si care este cartea preferata acum. Ce au schimbat ele in felul tau de a vedea lumea, ce a fost si este diferit de la aceste carti incolo?
Adriana Tran: Cartea copilariei mele este "Printul fericit" a lui Oscar Wilde. Doua povesti m-au impresonat foarte mult atunci si ma impresioneaza si azi: "Printul fericit" si "Privighetoarea si trandafirul". Nu m-am gandit nicioadata la ce au schimbat in felul meu de a vedea lumea. Daca stau insa sa ma gandesc, cred ca au adus putin mai mult scepticism in perceptia mea despre lume. M-au facut sa inteleg ca nu exista doar bine si ca binele nu invinge chiar intotdeauna raul.
Copilul.ro: Exista o varsta la care putem spune ca educarea si educatia iau sfarsit? Care crezi ca este varsta cand se termina copilaria? Cand ar trebui sa ne consideram oameni mari, cand ar trebui sa nu ne mai uitam la desene animate, sa nu mai citim povesti, sa nu ne mai jucam?
Adriana Tran: Nu cred ca educatia se termina vreodata. Cred, insa, ca incepand cu adolescenta, ceea ce conteaza cu adevarat este autoeducatia. Aceasta se bazeaza pe acceptarea ca intotdeauna, in copacul in care ne-am catarat, exista o ramura mai sus decat cea pe care ne aflam, precum si pe acceptarea provocarii de a vedea de mai de sus o lume si mai frumoasa si mai usor de cuprins cu privirea.
Copilaria nu se termina niciodata. Copilaria e in fiecare bucurie adusa de rasarit sau apus, in fiecare zambet care ne lumineaza fata, in fiecare gand curat vis a vi sde ceilalti. In aceasta forma, copilaria este in fiecare dintre noi. Eu cred ca oamenii mari sunt mai fruomosi si mai intelepti daca se mai uita din cand in cand la desene animate, daca recitesc o poveste sau daca isi gasesc timp sa se joace. Si mai ales daca isi ingaduie ragazul de a se gandi si a se bucura de toate acestea.
Copilul.ro: Multumim!
