Cristina Trepcea este specialist in comunicare si relatii publice, in psihologie si stiintele educatiei. A lucrat in presa audiovizuala (prezentator/producator Pro TV), a fost consilier de stat al primului ministru Adrian Nastase pe probleme de comunicare, este membru al Consiliului National al Audiovizualului, participa la emisiuni de radio si televiziune, sustine conferinte si cursuri pe probleme de parenting si comunicare relationala. Fiica sa, Maria-Cristina, are astazi 23 de ani si este absolventa a Richmond International University din Londra.
Totodata, Cristina Trepcea coordoneaza activitatea de comunicare in cadrul proiectului “Competente in comunicare, performanta in educatie”.
Foto: Cristian Nistor / Agerpres
Copilul.ro: Cristina Trepcea, inainte de toate, vreau sa multumesc pentru amabilitatea de a ne acorda acest interviu. Pentru inceput, vreau sa te intreb cum ti se pare - dintre toate rolurile pe care le-ai indeplinit sau le indeplinesti - rolul de mama?
Cristina Trepcea: Rolul de mama mi se pare cea mai complicata partitura pe care o am de jucat in viata asta. Si este un rol pentru care nu m-a pregatit nimic. Am invatat gresind, cazand si ridicandu-ma la loc. Si cred ca este valabil pentru multi parinti, daca nu chiar pentru toti. Norocul nostru este ca beneficiarul - copilul - are iubire totala si primeste nepangarit de critica sau judecata tot ce vine de la parinte, ca si cum ar fi perfectiunea insasi. Cel putin in primii ani de viata, cat noi bajbaim prin rolul de parinti, ei ne aplauda neconditionat. Ca psihoterapeut, am invatat ,"copilaria" ca pe o limba straina, dar nu mi-as fi amintit niciodata cum se vorbeste limba asta si nici ce inseamna cu adevarat, daca nu m-ar fi invatat copilul meu.
Copilul.ro: Ce anume te-a ajutat, pe ce te-ai bazat la inceputurile "profesiei" de mama? Atunci, in primele luni... Si pe ce te bazezi acum, in fiecare zi?
Cristina Trepcea: In primele luni din viata fiicei mele - aici trebuie sa spun ca eu aveam pe atunci 19 ani - eram atat de fascinata de vietatea care a venit pe lume prin mine, incat au trecut cateva saptamani inainte sa ma apuce panica. Dar la varsta mea de atunci, sfanta inconstienta a tinut loc de curaj, iar curajul mi-a dat inspiratie si imaginatie.
M-am indragostit de vietatea aceea fara drept de apel si asta m-a invatat sa iubesc, ceea ce nu stiam. Credeam ca iubirea inseamna sa iti placa cel drag. Am invatat de la bebelusul meu ca a iubi inseamna a accepta fiinta asa cum e si asa cum nu e, cu recunostinta si smerenie si fascinatie si curiozitate, fara nici o asteptare... si nu ca si cum as fi invatat un concept, ci ca si cum as fi trait o revelatie.
Iubirea s-a instalat direct in miezul fiintei mele. Sau m-am trezit ca este acolo. Si am inteles ca, in legatura cu ea totul e deja perfect, ca eu sunt un martor cu cateva indatoriri fixe, respectul pentru fiinta ei invatandu-ma sa ma respect pe mine. Am invatat ca trebuie mai degraba sa am grija sa nu o stric cu ideile mele despre viata si sa ii permit ei sa existe, in cautarea a ceea ce este ea. Sa o hranesc, sa o imbrac, sa ii creez acces la informatii pe care sa le inteleaga, sa ii ordonez lecturile si sa raspund la intrebarile ei fara sfarsit.
Si, in fiecare zi, sa fiu gata sa renunt la a o sprijini, sa accept ca are dreptul sa cada, sa se loveasca, sa sufere, sa invete astfel care sunt limitiele ei si sa capete pofta sanatoasa sa le largeasca, sa afle distinctia ei proprie intre bine si rau, care nu va fi intotdeauna la fel cu a mea...
Copilul.ro: Ce fel de relatie ai cu fiica ta? In ce situatii te surprinzi reactionand asemeni parintii tai si asta involuntar? Ce faci diferit?
Cristina Trepcea: Fiind destul de aproape de mine-copil atunci cand am devenit mama, era inca foarte prezent in mine faptul ca ma simteam iubita de parintii mei mai ales atunci cand ei imi dadeau destul din timpul lor si atunci cand ei ascultau si acceptau lumea mea cand le-o aratam asa cum o traiam eu.
De atunci am si amintirea unei rani pe care inca o vindec: nedreptatea. Intr-o anumita poveste, de frica sa nu stirbeasca autoritatea educatorilor mei, mama si tata nu mi-au ascultat punctul de vedere si nu m-au aparat intr-o situatie de abuz de putere din partea unui invatator. Aveam doar cativa ani si mi-am dat sentinta ca sunt de una singura, ca nimeni nu-mi tine spatele si nu are rost si nu am cui sa spun cand sunt tratata incorect sau nedrept. Copil de gradinita, m-am condamnat sa nu mai cer ajutor si sa nu am incredere in autoritate, nici a parintilor, nici alta.
Am trait pubertatea si adolescenta intr-o guerilla singuratica si secreta, mimand calitatile necesare socializarii, dar inotand intr-un ocean de teama si de indoiala... Si, in tot timpul asta, parintii mei nu au stiut nimic, pentru ca nu am spus nimic. Increderea copilului e imensa si totala si el crede ca, atunci cand parintii ii fac o nedreptate, cand il abandoneaza, cand il resping, este pentru ca el, copilul, merita asta, pentru ca parintii sunt perfecti, sunt Dumnezei pamantesti, ei nu pot gresi. Trage concluzia ca gresit e, cu siguranta, el, copilul.
Asta inseamna dragoste neconditionata si asa mi-am iubit si eu parintii, pana cand am invatat - facand studii de psihologie si facand analiza mea personala - sa ma iubesc pe mine asa cum sunt si cum nu sunt. Si sa apar lumea copilului meu si sa ii dau dreptate, macar pana la proba contrarie, sa discut mult cu el, ascultandu-l in primul rand, incat sa simta, sa stie, sa fie convins ca este vazut, primit, acceptat asa cum e si cum nu e, chiar daca, uneori, nu sunt de acord cu ceea ce a facut.
Copilul.ro: Care instrumente crezi ca sunt utile si care nu in educatia copiilor nostri? Ca parinte, pe care le-ai folosit?
Cristina Trepcea: Cand nu am stiut sa rezolv problemele care au aparut in calea mea de mama, sau, mai tarziu, in calea mea de psihoterapeut de copii, am chemat in ajutor filme si personaje din filme, pe care am inceput sa le folosesc in povesti inventate. Apoi am descoperit puterea pe care o au povestile si joaca de-a povestile.
Cel mai mare initiat cunoscut din toate timpurile a folosit pilde ca sa trezeasca emotia, pentru ca fiintele umane invata traind emotii, nu urmarind concepte. Am aflat cum sa inventez si sa interpretez cand predau. Si cel mai greu se invata ascultarea. Pentru ca ascultarea este generozitate si uitare de sine si daruire curata. Si sunt putini profesori la aceasta materie.
Cel mai greu mi-a fost, ca mama si apoi ca terapeut, sa recuperez interesul pentru viata pe care l-a confiscat televizorul de la fiica mea si de la ceilalti copii ai mei. Am vazut ochi tristi si goi, batraneti resemnate si desarte la copii de gradinita. Am intrat in panica atunci cand fiica mea in varsta de 5 ani mi-a spus, uitandu-se in gol, ca are o angoasa.
Am facut o calatorie impreuna cu ea in lumea televizorului deschis pe un post cu desene animate pline de culoare, de mare viteza, unde totul e ireal de stralucitor, nesupus legilor stramte ale fizicii si unde distractia vine fara efort. Cand televizorul se stinge, lumea reala in care ramane copilul cere efort si participare, e plina de frane, de cauze si efecte si se mai lasa si cu responsabilitati si invalidari.
Mi-am inteles copilul, tot asa cum am inteles-o si pe bunica mea care se refugiase in serialele sud-americane cu bogatasi cu probleme fantastico-nestiintifice. Dar am vrut ca fiica mea sa traiasca pe aceeasi planeta cu mine, asa ca am inceput sa ma preocup sa fac mai vie, mai incitanta lumea din imediata ei apropiere. Nu a fost greu, pentru ca si mie imi place sa ma joc si aveam multa joaca din urma de recuperat.
Copilul.ro: Multumim, Cristina Trepcea!
