Mihaela Michailov este dramaturg si critic de artele spectacolului. Publica la cele mai importante reviste culturale din tara. Piesele sale, dintre care amintim "Copii rai", "Google, tara mea", "Complexul Romania", au fost traduse in engleza, franceza, germana, maghiara. Este doctorand UNATC cu teza "Corpul radical in spectacolul contemporan" si expert in cadrul proiectului european "Competente in comunicare, performanta in educatie".
Copilul.ro: Mihaela Michailov, multumim pentru acordarea acestui interviu. As vrea sa te intreb cum relationezi, cum interactionezi cu copiii si de ce fel este aceasta relatie.
Mihaela Michailov: Relationez mai mult din perspectiva de educator, dat fiind contextul in care am realizat, pina acum, proiecte. Am tinut ateliere de scriere creativa si dramaturgie cu adolescenti si copii, am dezvoltat, plecind de la povestile lor, spectacole, am incercat sa construiesc impreuna cu ei povesti care sa-i reprezinte. Pentru mine a fi educator inseamna a crea un context in care impartasirea unor moduri diferite de a interactiona cu lumea sa poata fi posibila. Imi place foarte mult sa lucrez cu adolescenti si copii pentru ca au un potential creativ pe care scoala, adesea, il topeste in modele de competitivitate abrupta. Copiii invata, din pacate, sa taca prea mult si sa nu greseasca. Ori greseala e o sursa de imaginatie. Toate atelierele in care am lucrat cu grupuri de copii m-au ajutat sa inteleg mult mai profund ce s-ar putea schimba in jurul nostru.
Copilul.ro: Care este cea mai draga amintire legata de copilaria ta?
Mihaela Michailov: Cea mai draga amintire din copilarie este legata de jocul mic cu peretii mari. Acesta era numele pe care il inventasem pentru un joc la care tineam foarte mult. Scriam pe pereti. Litere, cifre, curbe, puncte, tot felul de semne pe care imi placea sa le vad curgind in fata mea. Era un fel de alfabet lichid pe care il inventasem ca sa am ce face. Nu ma jucam aproape deloc cu papusi pentru ca nu intelegeam de ce nu-mi raspund. Daca oamenii iti raspund, papusile de ce tac?
Copilul.ro: Cum te-ai raportat la parintii tai si cum s-au raportat ei la tine, in copilarie? Au fost niste parinti aspri sau niste parinti toleranti? Ce crezi ca au facut bine si ce au facut mai putin bine?
Mihaela Michailov: Am avut sansa sa primesc foarte multa afectiune de la parintii mei, care au construit un echilibru in educatia mea. Pentru tata am fost copilul caruia i se cuvenea totul. Nu mi-a refuzat niciodata nimic. Mama m-a invatat sa respect lucruri, sa fac uneori si diverse activitati dupa care nu ma dadeam in vant, sa fiu serioasa si sa nu cred ca sunt buricul pamintului. Mama m-a ajutat sa cresc cu o anumita disciplina a dorintelor si a nevoilor.
Copilul.ro: Iti amintesti cum primeau parintii deciziile tale? Le acceptau, discutati sau isi impuneau punctul de vedere?
Mihaela Michailov: Adevarul este ca nu am luat niste decizii radicale, care sa fi necesitat discutii in contradictoriu cu parintii mei. Deciziile legate de optiunile mele nu au fost surprinzatoare, astfel incat sa existe controverse. Pe de alta parte, chiar si atunci cand nu au fost de acord cu o anumita abordare de-a mea, parintii mei au respectat-o.
Copilul.ro: Ce rol a jucat scoala in cresterea, in evolutia ta ca om? A fost o obligatie sau a fost o dragoste? Acesta relatie pe care ai avut-o cu scoala a fost influentata de dascalii pe care i-ai avut?
Mihaela Michailov: Mi-a placut la scoala, nu chiar tot – matematica a fost un cosmar pentru mine - dar n-am simtit scoala ca pe o povara. Nu am avut o relatie conflictuala cu scoala, pentru ca am ales din scoala lucrurile care mi-au placut si atunci m-am simtit bine. Au existat profesori de la care am deprins un gust pentru rigoare si capacitatea de a ma bucura ca pot sa gindesc anumite lucruri altfel decat le gandisem pana atunci.
Copilul.ro: Cand si cum ai descoperit ceea ce vrei sa faci mai departe? Cum ai stiut ca este drumul cel bun? Ce anume din ceea ce au facut parintii tai, educatorii tai si ce anume din ceea ce ai facut singur, te-a ajutat sa iti descoperi pasiunile?
Mihaela Michailov: Am descoperit extrem de repede ce vreau sa fac. In clasa a patra i-am spus mamei ca eu cind ma fac mare vreau sa scriu. Si asta s-a si intimplat. Am scris intai cronica de teatru si apoi am inceput sa scriu piese de teatru, multe dintre ele despre copii si adolescenti, o tema care imi e foarte draga. Parintii mei m-au lasat mereu sa aleg si nu mi-au impus ce sa fac. Cred ca atat parintii mei, cat si cativa dintre cei pe care i-am avut profesori, mi-au transmis un mod de raportare la profesie si anume daca esti extrem de serios in ce faci, daca muncesti foarte mult pentru ca-ti place ce faci, vrei sa continui. Si asta mi se pare uneori foarte greu: indiferent cate obstacole sunt, sa vrei sa continui.
Copilul.ro: Adulti fiind, suntem trecuti prin propriile cautari si nelinisti. Ce instrumente crezi ca ar fi cele mai potrivite pentru a-i ajuta pe copii sa descopere lumea si oportunitatile ei? Sa isi descopere pasiunile?
Mihaela Michailov: Cred ca ar fi important sa le dam copiilor sansa de a alege instrumentele care li se potrivesc. Sa-i cunoastem bine si sa avem incredere ca multe solutii pot veni de la ei. Mie mi s-ar parea util sa se creeze cercuri de ascultare, asa cum erau candva cercurile de pictura sau de lucru manual. Sa le ascultam copiilor ideile, dorintele, propunerile si sa cream impreuna cu ei ce ii reprezinta, in primul rand, pe ei. Eu cred mult in ceea ce britanicii numesc self-centered education, si anume un tip de educatie concentrata pe aptitudinile si cautarile fiecarui copil in parte. Ii putem oferi copilului o plaja de instrumente si el sa-l aleaga pe cel care i se potriveste.
Copilul.ro: Povestile, teatrul, filmele, televiziunea, calculatorul pot fi instrumente in educatia si in descoperirea pasiunilor copiilor? Care dintre aceste canale iti plac si care nu?
Mihaela Michailov: Cred ca fiecare mediu precizat mai sus poate activa creativitatea copilului si deschiderea lui in raport cu lumea exterioara. Dincolo de informatii, mi se pare important sa le oferim copiilor structuri narative in care sa-si gandeasca lumea, adica niste cadre in care se pot raporta la povestile lor, la cine sunt ei si la cine sunt cei langa care traiesc. Eu, pentru ca sunt foarte legata de teatru, cred in forta teatrului de a crea comunitati de creatie, oameni cu idei in miscare, care invata ca societatea se poate schimba atata timp cat exista o forta comuna de actiune. Teatrul aduna in jurul unei povesti de viata copii din medii diferite, cu aptitudini diferite, cu nevoi diferite – dar cu un lucru esential in comun: dorinta de a-si imagina o lume posibila si de-a o face sa se nasca si sa creasca sub ochii nostri. Prin teatru, reusim sa-i scoatem pe copii din grila individualismului competitional, din obsesia – cel mai bun copil, premiantul, olimpicul. In teatru se creeaza o democratie de idei si actiuni, iar copiii invata ca, dincolo de ei, mai e ceva si acest ceva ii poate transforma, in timp, in oameni care actioneaza pentru un bine comun.
Copilul.ro: Ramanand la instumentele de educare clasice, ne-ar placea foarte tare sa ne spui care a fost cartea ta preferata in copilarie si care este cartea preferata acum. Ce au schimbat ele in felul tau de a vedea lumea, ce a fost si este diferit de la aceste carti incolo?
Mihaela Michailov: Pina la 10 ani nu citeam deloc. Mi se parea inutil sa stai singur cu o carte. In schimb eram in stare sa stau ore in sir sa ascult discuri. Discul preferat era Alice in tara minunilor. Mai stiu si acum cintecul cu care incepea:
Eu sint o fetita, ma cheama Alice
Si unchiul meu Charles o carte mi-a scris
Dar eu inca-s mica si nu stiu precis
Aievea sint toate sau vis.
Stiam atat de bine discul ca, uneori, puneam acul pe partea de disc in care se povestea cum Alice si iepurele stau la masa sau cum Alice si pisica vorbesc. Eram innebunita dupa povestea asta in care fiecare nou element care aparea era un inceput de drum. „Alice in tara minunilor” m-a ajutat sa vad mai bine lumile din spatele lumii mele si sa fiu sigura ca exista undeva un palarier sui, un pachet de carti de joc care vorbesc si tot asa. In momentul de fata mi-e destul de greu sa vorbesc despre o singura carte preferata. Am mai multe si argumentele pentru ele sunt diferite. Uneori e vorba de o naratiune construita cu inteligenta emotionala, cum e cazul cartii „Sa nu ma parasesti” de Kazuo Ishiguro, in care suntem martorii evolutiei copiilor care cresc neintregi sau este vorba de o stilistica narativa in care un anumit ritm tensional este in prim-plan – cazul cartii „Violul” de Joyce Carol Oates. Alteori ma fascineaza o carte in care este sintetizat un sistem de gindire revolutionar, cum este cartea lui Paulo Freire, „The Pedagogy of the Oppressed”.
Copilul.ro: Exista o varsta la care putem spune ca educarea si educatia iau sfarsit? Care crezi ca este varsta cand se termina copilaria? Cand ar trebui sa ne consideram oameni mari, cand ar trebui sa nu ne mai uitam la desene animate, sa nu mai citim povesti, sa nu ne mai jucam?
Mihaela Michailov: Depinde foarte mult de felul in care privesti aceste procese. Daca le gindesti ca pe niste procese conjuncturale, legate de spatiile conventionale care iti asigura educatia, atunci ele iau sfarsit la un moment dat. Daca, insa, le concepi ca pe niste contexte de evolutie in miscare, atunci nu le poti delimita printr-un punct final. Pentru mine, ca dramaturg, educatia este deschidere si relationare continue, nevoie de a cunoaste medii sociale cu care nu m-am confruntat. Invat mereu sa observ, invat sa privesc lumea din jurul meu din perspective netatonate si asta, dupa mine, e educatia contactului social care se exerseaza toata viata. Cand scrii, te lasi mereu educat.
Copilaria se termina cand nu mai esti. Faptul ca devenim oameni mari nu inseamna ca nu mai citim povesti sau nu ne mai uitam la desene animate. Inseamna ca ne blazam mai usor si ca ni se taseaza mai repede coloana imaginatiei. Cand nu ne mai jucam am devenit nespus de tristi.
Copilul.ro: Multumim!
