E firesc pentru un parinte sa isi iubeasca copilul in mod automat, natural, ca pe o extensie a sa lasata pe post de ancora intr-o varsta din care a evadat cu ceva vreme in urma. Totusi, anumite trairi si reactii ale replicilor noastre miniaturale au rolul de a ne aduce din cand in cand cu picioarele pe pamant.
E drept, nu toate sunt apreciate si de catre perechea noastra sau de celalalt parinte, asa cum se intampla cu fioroasele priviri pe sub sprancene pe care Mara le arunca in momentul in care este contrazisa, pusa la colt sau limitata in actiunile ei fara vreun motiv explicat pe criterii logice.
"Da, asta mai lipsea acum, sa ii spui ca si tu te uitai la fel cand erai de varsta ei! Realizezi ca de acum inainte asa o sa faca mereu, nu?", a fost reactia fostei mele sotii la o conversatie in care incercam sa limitez nemultumirea copilului. Ma rog, unele reactii sunt ca sa ne aduca aminte de cine suntem cu adevarat, altele, despre care o sa vorbesc mai jos, sunt adevarate lectii pe care am uitat sa le mai aplicam in relatiile cu cei din jur.
Si, da, iubesc la nebunie modul in care fiica mea imi copiaza expresii faciale de care vag imi aduc aminte, dar ma topesc de-a dreptul sa vad cum prin exemplul ei ma pune de multe ori sa imi cantaresc mai bine atitudinea, gesturile si vorbele.
Iunie, luna ei de nastere, a fost marcata de doua petreceri aniversare infaptuite la distanta de doua saptamani, prima fiind dedicata colegilor de clasa aflati pe punctul de a evada din Bucuresti odata cu primele zile de vacanta. Acum, miturile urbane de sorginte hollywoodiana ne-au sadit in cap ideea ca pentru orice pusti chinul incepe abia in anii de liceu.
Ma rog, poate la americani. Din ce-mi aduc eu aminte si din povestile Marei, scoala generala nu e tocmai un taram al povestilor. Acolo se intemeiaza primele bisericute/gasti pe criterii de gen/sex si tot prin clasele III-VI dai nas cu fenomenul bullying.
In fine, stilul de a umili pe cineva este posibil sa fi evoluat in ultimele 3 decenii, dar atitudinea copiilor ramane de obicei aceeasi: outsiderii si introvertitii nu intra in lumina reflectoarelor decat pentru a fi expusi situatiilor penibile.
Oscilatiile fiica'mii si ale prietenor ei intre tendinta de a copia atitudini de superioritate ale unor colege si marginalizarea impusa de gasca cu vadite aptitudini sportive din clasa le-au fortat sa isi creeze propria bisericuta, una ancorata in ceea ce pare normalitate.
Sunt patru fete cucuiete, cu tendinta lor de barfa pe Whatsapp, cu povesti, papusi si seriale preferate, dar care nu isi fac neparat din grupul lor o lume aparte. A demonstrat-o destul de clar Mara, cand, la petrecerea ei, a ales sa petreaca o buna parte din timp cu una dintre colegele cu aere "elitiste".
La inceput, am suspectat-o de un usor arivism, dar acasa raspunsul a venit destul de limpede: "A, pai si fetele au crezut ca vreau sa ma dau bine pe langa ea, dar adevarul e ca am vrut sa o cunosc mai bine. Cred ca e foarte singura! La scoala nu am avut timp sa imi dau seama de asta".
Sigur, descoperirea nu i-a taiat prea mult din apetenta de a comenta/barfi cu prietenele ei pe tema colegei mai infumurat-insingurate, dar cel putin si-a facut o idee despre cum functioneaza mastile afisate fortat in societate si a mai atenuat din aciditatea cu care isi critica colega de clasa.
Episodului nu i-as fi dat o importanta extraordinar de mare, daca in acelasi timp nu m-as fi trezit obligat sa fac exit-ul dintr-o relatie toxica in care mastile fortate aveau iz de nevroze, depresie si dependenta. Sigur, impresia ca ai fost folosit, senzatia de dezgust data de descoperirea propriei orbiri, ca si abordarea pompieristica de genul "trebuie sa fac/trebuie sa spun ceva" indeamna la actiuni sau gesturi care nu isi au rostul. Le-am evitat aducandu-mi aminte de revelatia Marei in fata singuratatii descoperite in viata tafnoasei ei colege.
Practic, avusesem la dispozitie cateva luni in care sa contemplez cochilia acoperita de masti a unei persoane absente pana si din viata ei. In spatele stratului de mimetism social ar fi trebuit sa vad clar goliciunea insingurarii, dar faptul ca descoperirea acestui adevar nu mi-a convenit nu imi confera neaparat si dreptul de a-mi manifesta ofuscarea.
La fel ca si Mara, mi-am dat seama ca am avut un timp alocat pentru a cunoaste pe cineva care a preferat insingurarea in locul comunicarii. Restul ramane subiect de mici barfe pe Whatsapp.
