Cand eram o pustoaica, am intrebat-o pe mama daca nasterea a fost dureroasa. Mi-a spus ca da, dar experienta a fost atat de frumoasa incat a uitat de durere.
Mi-am amintit cuvintele mamei mele cand am ramas insarcinata cu primul meu copil, la varsta de 35 de ani si am sperat ca se vor dovedi adevarate. Atat eu, cat si sotul meu ne-am pregatit cum se cuvine pentru nastere - am citit carti si am participat la cursuri de nastere si cu cat am invatat mai mult, cu atat mai sceptica a devenit ideea ca frumusetea momentului ar putea invinge durerea.
Am hotarat ca, daca durerea va fi greu de suportat, voi apela la epidurala. Ar fi asul meu din maneca, o modalitate de a avea o nastere fara durere, in timpul careia sotul meu si cu mine ne-am privi in ochi si am varsa lacrimi de bucurie. (OK, poate ca eram prea plina de speranta).
Exact cu o luna inainte de data scadenta, la 6 dimineata, mi s-a rupt apa. Sotul meu si cu mine ne-am grabit sa mergem la spital, si pentru ca contractiile nu incepusera inca, mi s-au admistrat cateva picaturi de oxitocina pentru a induce dilatatia. In urmatoarele ore am stat sub dusul fierbinte, in timp ce sotul meu citea ziarul. Daca ar fi aparut contractiile m-ar fi tinut de mana, dar aceastea au fost usoare.
Ne-am intors in camera si sotul meu a observat ca medicamentul nu curgea in mod corespunzator. I-a spus unei asistente, care a lovit, pur si simplu, flaconul cu degetul. In cateva minute contractiile au devenit mult mai dureroase. In curand tipam de durere, iar minutele pareau ore, inainte de a mi se administra niste calmante.
Zece ore mai tarziu am fost suficient de dilatata pentru a naste si durerea a fost atat de severa incat am inceput sa delirez. Dar, ca un far de speranta, doctorul a spus ca este timpul pentru epidurala. Desi mintea mea era departe, inotand prin durere, eram suficient de coerenta sa-mi amintesc ca trebuie sa stau foarte linistita atunci cand acul va fi introdus in coloana vertebrala.
Sotul meu si asistentul m-au tinut in timp ce m-am aplecat pe marginea patului, iar anestezistul m-a intepat. Durerea s-a estompat putin - durerea de la ac a concurat cu durerea contractiilor, dar a existat o problema.
Doctorul a spus ca va trebui sa ma mai intepe o data. Nu am aflat niciodata de ce, dar in cele din urma epidurala nu a functionat si mi s-a spus ca va trebui sa continuam asa. A doua incercare de a introduce cateterul a fost atat de rea si a fost atat de traumatizanta incat nu am avut timp sa ma gandesc la ce ar insemna asta. Durerea era singura la care ma puteam gandi.
Aceasta nu era o varianta pentru care sa fiu pregatita. In toate lunile mele de lectura si de cursuri, nu am auzit niciodata de o epidurala care sa nu-si faca efectul. Dar, potrivit Federatiei Mondiale a Societatilor de Anesteziologi, epiduralele au o rata de esec de noua pana la 12 procente. Cu toate acestea, cauzele esecului nu sunt inca definite, deci ratele variaza. Motivele pentru care epiduralele nu functioneaza pot include plasarea cateterului, asteptarile pacientei si pragurile de durere scazute.
Poate ca la ultima m-as putea incadra eu. Dar nu a fost cazul ca epidurala ar fi lucrat un pic. Nu a avut niciun efect. Ceea ce s-a intamplat in urmatoarele cateva ore a fost "sangeros" si chinuitor - am plans si am tipat si m-am rugat de sotul meu sa opreasca totul. Fiica mea s-a chinuit sa iasa timp de o ora. De fiecare data cand sotul imi spunea ca i-ar putea vedea capul si ca se va termina toul, capul disparea din nou. Era exodul emotional si de fiecare data ma simteam infranta.
Dupa aproape 18 ore de chin, medicul a spus ca va folosi forcepsul si va trebui sa faca o epiziotomie (interventie chirurgicala ce presupune o mica incizie in zona perineului). Am fost sincer ingrozita de asemenea perspectiva, dar voiam sa se termine calvarul. In orice caz, nu aveam de ales in aceasta chestiune. Durerea care a urmat a fost mai severa decat orice am experimentat vreodata, caci corpul meu a fost literalmente rupt. Dar, din fericire, a fost rapid.
In cele din urma, cu 10 minute inainte de miezul noptii, fiica noastra perfecta a venit in aceasta lume.
In dimineata urmatoare, m-am trezit si am dorit sa-mi vad fetita, care era in gradina spitalului. Cand am incercat sa ma dau jos din pat, durerea mi-a "impuscat" labiile, care au fost cusute si umflate (sa spunem ca, in ciuda epiziotomiei, totusi s-au rupt). Fiecare miscare a adus mai multa durere, dar am fost hotarata sa ajung la fiica mea. Mi-am pus lent papuci si halatul si am iesit pe hol. I-am cerut asistentei sa-mi arate unde era micuta mea si ea a aratat spre unul din leagane.
Cand mi-am luat fiica in brate, m-am gandit la cuvintele mamei mele. Ea a fost partial corecta. Omul nu uita durerea, dar fiecare moment al durerii merita. Mi-as fi dorit sa fi stiut in prealabil ca solutia cu epidurala ar putea sa nu functioneze. Poate ca as fi fost mai bine pregatita sau poate ca nu...
Ceea ce stiu este ca, desi nasterea fiicei mele a fost traumatizanta pentru mine si imi imaginez ca si pentru ea, as face totul din nou.
Acum, Jaimie Seaton este mama a doi adolescenti.
