Forcepsul obstetrical este spaima oricarei femei insarcinate. Din fericire este tot mai putin folosit la nasterea copiilor, in prezent vacuumul fiind un instrument mult mai popular si mai putin riscant pentru fat. Si totusi, zeci de milioane de femei au nascut "ajutate" cu forcepsul in situatii ce impuneau sau nu acest lucru.
Forcepsul arata ca o arma ninja sau ca o lingura de salata: doua brate din otel, cu "lame" curbate spre exterior, intre care se prinde capul copilului. A fost creat pentru urgente care impuneau nasterea rapida a copiilor, pentru a renunta la metode aproape barbare precum fracturarea osului pubian al mamei sau vivisectia (o cezariana fara anestezie, lumina potrivita sau mijloace de oprire a sangerarii).
Obstetricienii din zilele noastre stiu ca forcepsul se foloseste in cazuri de urgenta si urmeaza instructiuni clare privind pozitionarea "lamelor" instrumentului in functie de oasele pelvisului femeii, ghidarea lor in interiorul canalului de nastere, prinderea capului copilului in curbura, presiunea aplicata, unghiurile si forta necesare pentru extragerea fatului. In ciuda tuturor masurilor de precautie, utilizarea forcepsului lasa in general urme adanci atat pe chipul copilului, cat si, in cazuri grave, la nivelul structurii osoase a capului. Odata cu inmultirea nasterilor prin cezariana si cu aparitia unei pompe vacuum pentru nastere, utilizarea forcepsului este din ce in ce mai rara.
Cum nasteau femeile inainte de aparitia forcepsului
In istoria omenirii, nasterea a fost o experienta foarte riscanta. Foarte multe femei mureau din cauza complicatiilor in sarcina sau la nastere, foarte multi copii se nasteau morti sau, in cel mai rau caz atat mama, cat si fatul mureau la nastere. Cu toate acestea, in lipsa metodelor de contraceptie, femeile au continuat sa aduca pe lume copii. Pana la inceputul secolului al XX-lea, riscul ca femeile sa moara la nastere era la fel de mare cum este in prezent cel de a muri de cancer la san sau atac de cord.
Femeile nasteau ajutate de alte femei, rude, prietene sau vecine care erau si ele mame. Cele care asistau la nasteri erau moase, insa nu aveau alta calificare in afara de cea data de faptul ca nascusera la randul lor sau ca asistasera la multe alte nasteri. Secole la rand, cea mai importanta forma de expertiza privind nasterea era experienta traita.
In timp, nasterea asistata a devenit apanajul celor care stiau sa manuiasca instrumente chirurgicale. La inceput optiunile erau limitate si groaznice pentru zilele noastre. Interventia unui medic era necesara doar in situatii disperate, cand copilul parea blocat in canalul de nastere. Acesta fie facea loc copilului fracturand osul pubian al mamei, ori proceda la o vivisectie, ori apela la alte metode pentru a incerca sa salveze viata mamei, dar riscand mutilarea sau moartea bebelusului.
Aparitia forcepsului, un adevarat punct de cotitura
Odata cu inventarea forcepsului, in cazurile de urgenta a devenit posibila atat salvarea mamei, cat si a copilului in multe situatii.
Folosirea acestui instrumet era, in secolul al XIX-lea, doar apanajul medicilor si al moaselor de sex masculin. Acestia nu aveau, practic, experienta proprie legata de nastere, iar prejudecatile vremii nici nu prea le permiteau sa invete (barbatii erau descurajati sa vizualizeze in mod direct pelvisul femeii pentru a putea intelege mai bine ce se intampla, efectiv, in timpul nasterii). Prin urmare, a existat tendinta ca forcepsul sa fie folosit chiar si in situatii in care acest lucru nu se impunea.
Cu trecerea anilor situatia si viziunea s-a mai schimbat, iar pana la jumatatea secolului al XX-lea medicii si moasele de sex masculin au devenit tot mai populari si majoritatea femeilor nasteau in spitale, sub supravegherea specialistilor.
De atunci medicina a evoluat si odata cu ea si metodele de interventie la nasterea asistata. Forcepsul se foloseste in zilele noastre tot mai rar, apelandu-se din ce in ce mai des la nasterea cu vacuum sau la cezariana.
Ironia face, insa, ca, istoria sa se repete. Asa cum forcepsul ajunsese sa fie folosit aproape la orice nastere, fara a mai face deosebire intre situatiile in care era necesar si cele in care nu se impunea, se intampla acum cu metodele moderne.
Din cauza concentrarii atentiei in special pe folosirea tehnologiei pentru a preveni situatiile periculoase, se pierde din vedere tocmai experienta umana, ca o forma complementara a expertizei. O mai mare atentie acordata senzatiilor si sentimentelor mamelor la nastere ar putea furniza o mai buna viziune asupra nevoii de a se interveni in procesul nasterii in anumite situatii si asupra inutilitatii acestor interventii in altele.
