Multi dintre noi nu s-au gandit niciodata la viata intrauterina, la ce face copilul in timpul ei, ce simte, ce aude. Momentul nasterii este cel in care localizeaza inceputul. Chiar si atunci, bebelusul este privit ca o bucatica de carne, care nu simte, nu vede, nu aude...Plange cand ii este foame, frig sau este ud. Trebuie schimbat, imbaiat, hranit. Aceasta mentalitate s-a schimbat incet-incet, gratie a numerosi oameni care au vazut in bebelus si chiar in fat un om, o persoana, cu caracteristicile ei, cu simturile ei.
Astfel, cu ajutorul ecografiilor am reusit sa vedem copilul in uter, am aflat ca aude, am descoperit ca la nastere cunoaste vocea mamei sale, ca atasamentul se formeaza cu mult inainte ca micutul sa inceapa sa vorbeasca sau sa mearga. A afla cate ceva nou despre viata lui dinainte de nastere, din timpul nasterii si din primul an. Este o perioada aglomerata in care mamele cumpara carucioare, scutece, cauta maternitati sau pediatri, medicii se ocupa de analize, investigatii si toate cele necesare pentru ca totul sa mearga bine, tatii sunt dezorientati de bucurie, nerabdare, teama, rudele se foiesc incoace si incolo cautand asemanari cu copilul, fundite de asezat deasupra patului sau nume cat mai originale...
Dar copilul pe cale sa se nasca sau tocmai nascut, unde este in aceasta agitatie? Mama lui are oare timp sa-i simta prezenta, sa se gandeasca la el, sa si-l imagineze, sa doreasca sa-l nasca, sa-l vada, sa-l tina in brate.
Sarcina, nasterea si cresterea copilului au fost de-a lungul timpului asaltate de diferite mode: a nu tine copilul in brate fiindca "se invata prost", a nu-l alapta pentru ca laptele industrial e mai bun ca cel de mama, a face cezariana "ca sa nu te chinuiesti degeaba" si cate altele.
Ele au avut un aport nefast pentru ca au abatut atentia, grija si iubirea materna de la copil asa cum este el, asa cum il simte fiecare femeie in parte la niste reguli si sfaturi "bune", "universale", "moderne.
Femeile au trait cu impresia ca a naste prin cezariana este mai intelectual, elevat sau modern decat a naste natural, astfel incat opinia medicala si indicatiile cezarienei au devenit insignifiante in raport cu "dorinta" pacientei si "alegerea" ei. De alaptat sa nu mai vorbim, caci mult timp s-a spus "ca doar tarancile alapteaza". A pune copilul la san a fost si, din pacate, inca mai este un lucru considerat rusinos, neoportun, incomod.
Relatiile mamei cu copilul ei incep asadar cu mult timp inainte de nastere, in fantasma si dorinta ei de a fi mama. In trecutul ei de fetita, in relatiile cu propria mama, cu partenerul, la intersectia dorintelor lor, a copiilor care au fost fiecare dintre ei.
De cand afla ca este insarcinata, femeia incepe sa "contruiasca" o legatura cu ceea ce creste in pantecul ei. Mai intai acceptand sau nu sarcina, apoi incercand sa-si imagineze fazele dezvoltarii fatului, dorind sa aiba un anumit sex sau o anumita infatisare, sa semene cu…, sa nu fie ca…. Miscarile lui o tulbura, o bucura, o sperie, ii confirma ca este acolo, ca este viu. Multe gravide vorbesc cu copiii lor in timpul sarcinii, le pun muzica, se "joaca" cu ei, afirma despre ei ca sunt "cuminti", "neastamparati", "agitati". Urmeaza "asteptarea" nasterii, cu toate temerile constiente si inconstiente legate de durere, suferinta, de nastere, de moarte, toate spusele mamei, bunicii, altor femei care ii povestesc tinerei femei insarcinate despre experientele lor.
Copilul este cea mai importanta parte din aceasta pregatire, de "el" va depinde nasterea, durata ei, strigatul lui, primele clipe impreuna. Cum asteapta femeia momentul acestei intalniri? Cu nerabdare, bucurie, curiozitate, frica?
De aceste trairi depind primele relatii cu bebelusul, de starea psihica a mamei, de trairea sarcinii, a nasterii. In practica, auzim mame care spun: "m-a chinuit ingrozitor", "pana l-am nascut, am crezut ca mor". Sigur ca, inconstient cel putin, trauma nasterii, lungimea travaliului, necesitatea interventiilor medicale sunt atribuite copilului astfel incat prima "intalnire" este incarcata de trairi contradictorii, de ambivalenta, o combinatie rar intalnita intre iubire si ura, intre satisfactie si dorinta de razbunare, intre dorinta de a proteja si nevoia de a fi ea insasi protejata. Toate foarte puternice si scoase la iveala de transparenta psihica din timpul sarcinii, in care continuturile constiente se amesteca cu cele inconstiente intr-un mod aparte, intalnit doar in aceasta perioada atat de activa din punct de vedere psihic din viata femeii.
Disponibilitatea mamei pentru a alapta bebelusul, a-l tine in brate, a-l ingriji, a intra in relatie cu el prin toate modalitatile senzoriale, privindu-l, atingandu-l, leganandu-l, ascultandu-i plansul este consecinta relatiilor anterioare dintre ei.
Astfel incat putem descoperi o mama disponibila in totalitate pentru copilul ei, cu o stare psihica buna, care se poate bucura de nasterea lui, nerabdatoare sa fie mama lui, sa-l ingrijeasca asa cum si-a dorit de cand era fetita, care il considera frumos, sanatos, vesel, binevenit in viata ei iar la polul opus, o femeie extenuata, traumatizata de durerile nasterii, prea obosita pentru a intra asa de repede in rolul de mama, un rol care i se pare greu, careia nu stie daca ii va face fata, adesea deprimata, lipsita de energie si bucurie, speriata de aceasta vietate mica ce plange continuu si are mereu nevoie de cate ceva.
Copilul gaseste astfel la nastere o mama mai mult sau mai putin "prezenta" langa el, dipusa sau nu sa aiba o relatie cu el ca bebelus, cu nevoile lui, cu suferintele lui. Multe femei considera ca "este prea mic sa simta ceva", "ca pana la cateva luni, nu are nevoie decat de lapte si scutece uscate", care ignora sau minimizeaza psihicul copilului, se comporta cu el ca cu un obiect care trebuie curatat, ingrijit si atat.
Dupa ce cordonul ombilical a fost taiat, copilul si mama au fost despartiti, nu mai sunt acelasi trup, putem incepe sa ne gandim la o relatie care incepe intre ei ca intre doua fiinte separate. Dar iata ca desi legatura fizica nu mai este, trecerea catre a fi o fiinta complet separata nu se face brusc. Dupa 9 luni de stat impreuna cu mama, dupa un drum mai lung sau mai scurt catre lumea de afara, urmeaza alte luni in bratele mamei, la sanul ei. Legatura de sange nu mai este dar mama isi hraneste pruncul cu laptele sau. La fel de protejat, de incalzit de corpul mamei, de leganat de mersul ei, de hranit de ea ca si in uter dar in plus cu posibilitatea de a o vedea, de a o privi, de a fi mangaiat…Alte legaturi noi apar.
Copilul plange, laptele incepe sa curga, mama se apropie, copilul ii simte mirosul, plansul lui se opreste, manutele se intind catre ea ca o cerere de a fi luat in brate. Apoi in locul sanului si laptelui, in gura micutului vor aparea cuvintele, cele cu care isi cheama mama, cele cu care ii cere ce-si doreste. Rasul si jocul apar si ele continuand firesc tinutul in brate sau leganatul. Legaturile nu dispar, nici nu apar ci doar se transforma. Din dorinta de copil, din emotia de a fi insarcinata, din bucuria primelor miscari simtite inauntru, se contureaza imaginea viitorului bebelus, numele lui, primele lucrusoare cumparate pentru el, primele cantece invatate pentru a-l adormi. O data facuta trecerea dinauntru in afara, relatiile se departeaza de biologic si se apropie de psihologic, astfel incat ceea ce inainte era o legatura fizica prin cordonul ombilical, apoi prin san devine o legatura fara suport material, prin cuvant, prin afect, prin zambet, prin emotie. In acest mod intelegem ca a hrani copilul, a-l imbraca, a-i cumpara cele necesare nu sunt suficiente si la fel de importante sunt cateva clipe in care mama este cu adevarat in relatie cu copilul, se joaca cu el, il mangaie, ii vorbeste sau doar il priveste.
Anca Munteanu
Str. Cpt. Pavel Zãgãnescu, nr. 5
Sc. 1, et. 2, sec. 6, BucureSti
(zona Regie)
Telefon:
021 316 26 94 (13-21);
021 316 26 82 ( 9-13)
0722 453 609 / 0742 043 388
Mail: centrupsihologie@gmail.com
