Ca sa fii educator, invatator sau profesor iti trebuie vocatie, inima, dedicare si, nu in ultimul rand, rabdare.
Rabdare - pentru a te ocupa de 20, 25 sau chiar peste 30 de copii intr-o clasa, chemarea necesara sa treci peste faptul ca nu esti platit asa cum ar trebui pentru a te considera respectat pentru ceea ce faci.
Rabdare - pentru a putea gestiona atatea caractere diferite, pentru a umple golurile educationale cu care cei mici vin de acasa intr-o lume in care parintii functioneaza pe repede inainte si nu au mereu timpul, forta sau priceperea de a-i modela pe copii. Sa fii cadru didactic nu este un job, ci o profesie in care investesti timp si resurse si pe care nu o poti face altfel decat cu inima.
De multe ori blamati din cauza unor cazuri izolate, educatorii, invatatorii si profesorii ar vrea, cu siguranta, ca parintii copiilor pe care ii modeleaza, sa stie o serie de lucruri care le-ar face tuturor viata mai usoara, inclusiv copiilor. Iar o fosta educatoare le-a pus pe toate intr-o scrisoare:
"Draga mami, draga tati,
Va e usor sa credeti ca unii dascali nu sunt ceea ce credeti voi ca trebuie din cauza salariului mic. Va e usor sa credeti ca unii dascali pur si simplu nu au ce cauta in invatamant pentru ca le lipseste tocmai pasiunea pentru acest domeniu. Ei bine, nici eu, nici multi altii, nu suntem "unii".
Eu, ca multi altii, sunt foarte pasionata de profesia mea, dar cu toate astea am renuntat la ea si am fost acuzata ca am pus banii pe primul loc si ca am plecat din cauza salariului de mizerie sau ca imi lipsea tocmai pasiunea pentru a ramane pe postul pe care il ocupam. I-am lasat pe toti sa creada ce au vrut si mi-am vazut de drum.
De ce am abandonat cariera didactica? "Copiii s-au schimbat" ar putea fi o scuza buna, dar nu si pentru mine. In niciun caz. Copiii sunt copii. Parintii si parentingul s-au schimbat. Societatea s-a schimbat. Copiii sunt doar niste victime inocente. Parintii muncesc ca nebunii, de dimineata pana seara, se lasa consumati de joburi, de gadgeturi, de taskuri si le ofera copiilor un mediu cel putin tulbure in care sa se dezvolte. Daca mai sunt si divortati si au custodie comuna si, implicit, se lupta pentru titlul de cel mai bun parinte (atunci cand gasesc putin timp sa o faca) si ii lasa pe cei mici sa faca ce vor, cand vor si cum vor, la ce ne putem astepta de la cei mici? Ne scuzam spunand ca nu mai sunt copiii cum erau odata, dar cum ne-am astepta sa fie? Copiii se poarta in moduri de nedorit in mediile in care se simt in siguranta. Incearca marea cu degetul intr-un mediu in care stiu ca greselile si comportamentul nepotrivit vor fi tratate cu bunatate si compasiune. Copiii care se comporta bine la scoala sau la gradinita fac, sigur, acele tantrumuri normale acasa, pentru ca e un mediu sigur. Copiii care isi dau in petic la scoala, in schimb, nu au acasa un mediu in care sa se simta in siguranta, iar in casa au auzit pentru prima oara "nu", au aflat prima oara ca exista niste limite si ca dragostea se arata prin respect.
Pe langa toata aceasta agitatie mai trebuie sa tii si pasul cu tehnologia. Iar asta, din pacate, poate insemna uneori sa uiti de relationarea directa si de metodele clasice de invatare. Si ne miram ca astia mici nu stiu sa socializeze si sa se comporte...
Ca sa revenim la parinti... Tot mai putini inteleg ca relatia dintre ei si dascali trebuie sa fie una de cooperare, un parteneriat in interesul copilului. Profesorul, invatatorul sau educatorul nu sunt angajatii parintilor. Daca vor un angajat, pot sa apeleze la o bona, nu sa vina la scoala sau la gradinita si sa certe dascalul pentru ca i-a spus copilului "nu" cand acesta voia sa incalce regulile valabile pentru toata clasa sau pentru ca a penalizat un comportament neadecvat.
Parintii nu inteleg ca noi, ca dascali, ne punem zilnic la incercare integritatea fizica si psihica. Atunci cand ei vin raciti la clasa (si de obicei sunt mai multi odata, daca nu chiar toti), cu siguranta ne vom molipsi si noi. Ca sa nu mai spun de cate ori a trebuit sa scap de paduchi pentru ca nu i-am putut respinge cand s-au apropiat de mine doar pentru ca ma temeam sa nu ma aleg cu "chiriasi". Zarva din clasa, agitatia continua, orele pe care le petreceam si acasa pregatind materiale pentru clasa, desi era timpul meu liber, oboseala acumulata zi dupa zi, toate acele lucruri pe care le faceam din dragoste si respect pentru profesia mea si de dragul copiilor "mei" doar pentru a primi priviri usor dispretuitoare si nemultumite te aduc uneori in pragul depresiei. Sunt multi dascali care ajung sa manance compulsiv sau care ajung in pragul unor caderi nervoase; si nu numai ei au de suferit, ci si familiile lor. Pentru ca, la fel ca un copil, si un adult se va comporta nepotrivit in mediul in care se simte in siguranta si isi va descarca toate frustrarile si problemele pe cei aflati in acel mediu: parinti, parteneri, propriii copii. Si atunci cum sa fii un dascal bun, cum sa ajuti o clasa de copii, cand tu nu esti deloc intr-o forma buna?
Parintii trebuie sa inteleaga ca "cei 7 ani de acasa" nu sunt doar o vorba depasita de cand erau ei mici; si nu inseamna doar sa stii sa saluti si sa stai frumos la masa. Copilul se educa fiind langa el, jucandu-te cu el, invatand impreuna cu el. Daca tu, ca parinte, nu faci lucrurile astea acasa, el nu va sti sa primeasca educatia suplimentara de la gradinita sau de la scoala, iar dascalii nu pot tine loc de parinti, oricat de dragi le-ar fi copiii".
