Dati-mi voie sa va povestesc despre cea mai proasta zi din viata mea de parinte. Era o dimineata frumoasa, inainte de ziua mea. Dormisem mai mult. Din nou. Iar acum eram in intarziere pentru a duce la timp copiii la scoala. Sotul meu plecase dis-de-dimineata pentru o intalnire matinala la locul de munca, iar eu trebuia sa-i scot pe usa, in doar 15 minute, pe cei trei copii mici plus burta gigantica de gravida. O misiune imposibila chiar si pentru Tom Cruise.
Am intrat val-vartej in dormitorul fiicei mele si am gasit patul gol. Eram sigura ca se strecurase in living pentru a se uita la desene animate. "Ah, sigur, poate sa se trezeasca mai devreme ca sa se uite la desene, dar nu si ca sa se imbrace", m-am gandit eu, in timp ce coboram scarile nervoasa.
"Ada!", am urlat la ea: "Vino aici chiar acum si imbraca-te pentru scoala! Suntem in mare intarziere!"
Apoi am continuat sa ma agit prin casa. Am bagat viteza pentru a-i trezi, imbraca si pentru a ma lupta cu ceilalti doi copii. Apoi mi-am aruncat corpul intr-o imbracaminte la nimereala. Zece minute mai tarziu, mi-am dat seama ca fiica mea nu venise inca sus. Dintr-o data, furioasa, in acea maniera in care se infurie mamele care incearca sa scoata cat mai repede copiii pe usa, am coborat scarile si am tipat la fiica mea. Am gasit-o in birou, inca in pijamale si cu parul ciufulit. M-am grabit sa o trag pe scari. "Ce faci, Ada ?! Vom ajunge foarte tarziu, tocmai pentru ca nu m-ai ascultat! Ti-am spus acum zece minute sa vii sus sa te imbraci!", am tipat la ea.
Ma voi opri aici si va voi lasa pe voi sa incercati sa va imaginati cat de mare a fost valul de auto-indignare care mi-a umplut fiinta in momentul in care mi-am dat seama ce facea ea de fapt. Desigur, puteti ghici ce facea pentru ca aveti un suflet bun, spre deosebire de al meu, care se pare ca este facut din gheata.
Da. Ea s-a ascuns jos pentru a face o felicitare de ziua mea si a incercat cu frenezie sa faca acest lucru ca sa-mi faca o surpriza.
As vrea sa va spun ca m-am oprit imediat, ca m-am dus la fiica mea sa-i dau o imbratisare iubitoare si ca am avut un moment de legatura, dar asta nu s-a intamplat.
Ceea ce s-a intamplat in fapt a fost ca, desi ma simteam groaznic si vinovata de toata intamplarea, am incercat sa-mi justific izbucnirea prin faptul ca eram in continuare in mare intarziere si ca ea nu m-a ascultat.
In timp ce urca scarile spre camera ei, morocanoasa, i-am spus taciturn "multumesc, este foarte dragut din partea ta". Sa spunem ca atmosfera din masina, pana la scoala, a fost foarte incordata.
Abia dupa ce a intrat la ore m-au lovit remuscarile. Si m-au lovit tare. La fel de repede cum a aparut, nervozitatea mea a si disparut, lasandu-mi un gol in stomac si un regret atat de amar ca-i puteam simti gustul.
Stateam pe trotuarul din fata scolii si am inceput brusc sa tremur. Simteam ca nu mai pot sa stau in picioare.
Imi doream cu atata ardoare sa fi putut da timpul inapoi in acea dimineata si sa nu ma fi enervat pentru cateva minute de intarziere. Caci ce este o intarziere in comparatie cu inima franta a unui copil? Care este scopul existentei noastre, daca nu acele mici momente de iubire? Ce naiba a fost in neregula cu mine?!
Stiam ca am dat-o rau in bara - mi s-a parut unul dintre acele momente cruciale din cariera mea de parinte, unul dintre acele momente care ar ramane pentru totdeauna in memoria fiicei mele. Genul acela de experienta care o poate face pe fiica mea, intr-o zi, sa spuna cu tristete de pe canapeaua unui terapeut: "Daca mama mea m-ar fi iubit in acea zi...".
Asa ca, fara sa ma mai gandesc la asta, m-am intors pe calcaie si m-am indreptat ferm spre scoala. Incercam sa nu par agitata in timp ce ii explicam secretarului scolii ca aveam nevoie sa vorbesc cu fiica mea. M-am dus pe hol si am batut timid la usa salii de clasa. Inima mea a tresarit cand am vazut-o atat de mica si nevinovata in uniforma ei scolara. „As putea sa vorbesc doar cu Ada?”, i-am spus nu foarte convingator profesorului ei. Profesorul se indeparta si Ada se indrepta spre hol cu o privire curioasa in ochi. Respirand adanc, am ingenuncheat si am luat mainile ei mici in ale mele.
"Ada, vreau doar sa-ti spun cat de rau imi pare pentru ca am fost atat de rea si ursuza in dimineata asta. Ai muncit atat de mult la felicitarea pentru ziua mea si acesta a fost cel mai dragut si mai frumos lucru pe care l-a facut cineva vreodata pentru mine. Am fost intr-o dispozitie proasta si mi-am varsat nervii pe tine, iar asta nu a fost corect. Imi pare nespus de rau. A trebuit sa ma intorc la scoala ca sa-ti spun cat de mult te iubesc. Poti sa ma ierti?"
Fiica mea a dat din cap si si-a infasurat bratele in jurul gatului meu. Am strans-o tare in brate, lacrimile imi alunecau in parul ei. Cand a inceput sa-mi curga nasul, amandoua am izbucnit in ras. Apoi ochii Adei s-au intors agitati spre usa clasei.
"Du-te inapoi in clasa, draga mea, e totul bine. Am vrut doar sa stii cat de mult te iubesc".
In timp ce ea topaia fericita spre clasa, mi-am dat seama ca nu voi sti niciodata cu siguranta ce impact a avut aceasta dimineata asupra ei. Poate ca prejudiciul cauzat de greseala mea de parine a fost facut si poate ca nu-si va mai aminti niciodata cuvintele prin care am incercat sa repar lucrurile. La naiba, poate ca lucrurile nu vor mai fi niciodata in regula.
Dar un lucru stiam sigur. Voi gresi din nou. In mod neintentionat, voi face o alta greseala ca parinte, pe care voi dori, mai mult decat orice pe lume, sa o pot lua inapoi. Probabil ca voi zdrobi inimile copiilor mei si imi voi pune la indoiala calitatea mea de mama. Dar data viitoare nu voi ezita sa spun "imi pare rau".
Sursa: babble.com
