Sunt sigura ca multe mamici imi impartasesc ideea ca cel mai bun loc pentru a-ti creste copiii este la tara. Eu insami am crescut la tara si imi amintesc cum vecinii si apropiatii aveau grija de mine si de sora mea, in timp ce parintii nostri erau plecati. Era o comunitate mica in care toata lumea se cunostea si se ajuta reciproc. Astazi, cand traiesc in Capitala, imi este dor de acel spirit plin de compasiune, specific comunitatilor mici.
Imi amintesc ca atunci cand eram la scoala, dupa contactele de urgenta (dupa mama si tata, desigur) erau vecinii nostri. In timpul iesirilor pe afara, daca am fi avut un comportament necorespunzator, alti parinti ne-ar fi atras atentia. Toti parintii din sat colaborau pentru a-si tine copiii in siguranta; de exemplu, le spuneau altor copii decat ai lor sa nu alerge in timp ce traversau strada.
Parintii se ajutau intre ei. Noi locuiam intr-un sat in care oamenii se sprijineau unii pe altii
Inca de cand eram mica, mama m-a invatat cum sa distrez un copil care plange intr-un magazin alimentar sau sa ajut o mama care are mainile pline de cumparaturi. Parintii se ajutau intre ei. Noi locuiam intr-un sat in care oamenii se sprijineau unii pe altii.
Acum, cand sunt si eu mama, mi-am dat seama ca spiritul comunitatilor mici nu mai exista. Unde a disparut el? Din cand in cand, mai apare cate o persoana mai in varsta (de obicei o femeie), care se ofera sa ma ajute atunci cand unul dintre copii plange sau are vreun tantrum. Dar majoritatea oamenilor ma privesc cu dezgust si pleaca. Se pare ca oamenii au uitat cum este sa faci cumparaturile cu unul mic dupa tine sau poate nu mai doresc sa ajute sau sunt ingrijorati ca implicarea lor ii poate deranja pe parinti.
Nu stiu cum esti tu, draga mama care citesti acum aceste randuri, dar cand copilul meu plange intr-un magazin, mi-ar placea ca cineva sa incerce sa-i distraga atentia si sa-l distreze, ca sa nu mai planga. Chiar mai mult, as aprecia foarte mult ca un strain care mi-a vazut copilul facand ceva periculos sa intervina. Sunt cu ochii pe copiii mei in fiecare moment, dar uneori lucrurile se intampla pur si simplu (ca atunci cand un copil cade si se loveste).
Sunt satula de privirile pe care le primesc atunci cand sunt cu copiii mei, iar ei se poarta necorespunzator
Acesta a fost cel mai recent subiect de discutie intre mine si sotul meu. Sunt frustrata de privirile pe care le primesc atunci cand sunt cu copiii mei, iar ei se poarta necorespunzator. Sotul meu, pe de alta parte, beneficiaza de o experienta foarte diferita, ca barbat. Oamenii se uita la el si ii zambesc pentru ca sunt uimiti ca este singur cu copiii la cumparaturi. Pentru ca sunt o persoana optimista, i-am spus ca poate am avut eu parte de experiente neplacute. Apoi mi-am spus ca trebuie sa am incredere ca, daca as avea intr-adevar nevoie, cu siguranta cineva s-ar opri si m-ar ajuta.
Dar acum o luna, cand m-am trezit in situatia disperata de a avea nevoie de ajutor, nimeni nu a intervenit. Nu erau acolo oameni din satul meu. Acum imi dau seama ca atunci cand sunt afara cu copiii (fara familie sau prieteni apropiati), sunt cu adevarat singura. Si e infricosator.
Copilul meu cel mic este foarte energic. Energia sa este intensa, iar abilitatea lui de a se catara este egala cu cea a unei maimute. La magazinul de langa noi exista carucioare de cumparaturi pentru copii, pentru ca cei mici sa le impinga. Desi imi place ideea de carucioare de cumparaturi pentru copii, acestea pot fi suparatoare, asa ca incerc sa evit acest magazin. Baietelul meu cel mare se descurca grozav cu caruciorul, dar cel mic este hotarat sa-si croiasca singur drum prin magazin. Mi-ar conveni sa-l tin in centuri sus, in caruciorul de cumparaturi, dar a invatat cum sa-si descheie catarama - ceea ce poate fi periculos atunci cand ajungi la raftul cu lapte si el decide brusc sa sara din carucior. Asa ca cea mai buna solutie este sa mearga alaturi de mine prin magazin.
In acea zi am decis sa fac cumparaturile la magazinul de langa noi, cel cu carucioarele pentru copii, deoarece nu mai aveam timp sa merg pana la supermarketul "sigur pentru copii". Dar, in timp ce stateam la rand, la casa de marcat, cel mic a decis sa decoleze. A luat-o la fuga, impingand caruciorul pentru copii. Eu m-am vazut blocata in spatele cosului meu de cumparaturi plus al altor doua persoane care erau in fata mea si care avea cosurile pline cu tot felul de alimente. Cel mic si-a luat caruciorul si a trecut in viteza pe langa sapte case de marcat, pe langa biroul de relatii cu clientii si printre cele doua usi glisante de la intrare, pana in parcare.
Nici macar o singura persoana nu a incercat sa-l opreasca. A alergat pe langa mai multi casieri, pe langa ghiseul de relatii cu clientii, un angajat care manevra carucioarele si mai multi cumparatori. Si nici o persoana nu a incercat sa opreasca un copil de 2 ani, care fugea cu mini-caruciorul de cumparaturi. Din fericire, baiatul meu cel mare, obisnuit cu farsele fratelui sau, a trecut imediat la actiune si s-a dus dupa cel mic. Pana cand am reusit eu sa ajung la ei, cel mare isi tara fratele (care tipa si se zbatea) prin parcare.
Unde este spiritul comunitatii?
M-am uitat in jur, dezamagita de oamenii care ma inconjurau. Unde era spiritul comunitatii? Unde erau toti satenii? De ce nu au ajutat? De ce nu au facut nimic? Copilul meu ar fi putut fi grav ranit. Daca as vedea un copil alergand intr-o parcare, as incerca cel putin sa-l opresc. Instinctul meu imi spunea sa opresc acel copil, ca sa nu se raneasca. El a trecut destul de aproape de mai multi oameni; unii erau la o distanta mai mica de un brat. Cu toate acestea, nimeni nu s-a miscat.
Multi dintre cei care cititi aceste randuri, probabil ca ma judecati. "De ce nu si-a lasat copiii acasa cu o bona?", "De ce nu poate sa-si stapaneasca proprii copii?", "Cum a scapat de sub control cel mic?" Permiteti-mi sa va spun ca fac tot ce pot, iar copiii mei sunt in siguranta (si s-au comportat bine in 90% din timp). Dar uneori se intampla ca lucrurile sa-mi scape de sub control. Baietelul meu cel mic este extrem de independent si, uneori, e prea rapid pentru mine.
Am petrecut nenumarate ore de la acest eveniment incoace incercand sa inteleg de ce dispare spiritul comunitatilor mici. Traim intr-o lume in care oamenii se tem sa nu se ofenseze reciproc. Traim intr-o lume in care oamenii petrec ore intregi uitandu-se la telefoane in loc sa priveasca lumea din jurul lor. Intr-o lume in care fiecare isi pazeste propriul spate si se teme ca cineva i-ar putea face rau copilului.
Astazi lumea este un loc mai periculos, viata este diferita. Inteleg asta. Dar, te rog, daca vezi un copil intr-o situatie periculoasa, nu ramane indiferent. Actioneaza. Chiar daca parintele se supara, e mai bine ca cel mic sa fie in siguranta.
