"Astazi, mai devreme, cand radeai in pat... aratai ca o proasta" - cu aceste cuvinte, mama mea a incheiat afacerea cu privire la stima mea de sine. Dupa acest moment, de cate ori radeam, imi puneam mana peste gura pentru a-mi acoperi strungareata generoasa dintre dinti. Inchideam ochii pentru a masca faptul ca rasul ma facea sa ma uit crucis si imi sublinia rotunjimea obrajilor.
Probabil ca ea nu a vrut sa spuna ca de fiecare data cand rad arat ca o proasta. S-ar putea sa fi fost vorba despre lucrul care m-a facut pe mine sa rad si pe care ea nu l-a gasit amuzant. Nu voi sti niciodata - nu am avut niciodata taria sa o intreb acest lucru inainte de a muri. Chiar daca ea ar fi fost acum aici, nu cred ca as fi avut curajul sa-i pun aceasta intrebare. Respectiv intrebarea: de ce aratam ca o proasta sau, si mai important, de ce a considerat ca este o judecata acceptabila sa-i spui asa ceva unui copil.
Chiar daca nu ar fi facut aceasta afirmatie, sunt sigura ca as fi trecut oricum prin fazele de stima de sine scazuta. Am avut parte de o pubertate precoce, sanii generosi, care explodau sub tricou, m-au facut de multe ori sa-mi incrucisez bratele peste piept si sa ma ascund in spatele prietenilor mei. In copilarie am fost poreclita "aragaz cu patru ochi", din cauza ochelarilor, si eram dureros de timida. Aceste lucruri, combinate cu o tendinta generala de a petrece prea mult timp in mintea mea, probabil ca m-ar fi condus oricum pe calea autocriticii si a timpului indelungat petrecut in fata oglinzii.
Cu toate acestea, aceasta observatie aspra, venind de pe buzele persoanei cu care mi-am petrecut aproape tot timpul, mi-a intrat in minte, ascunzandu-se intr-un colt si izbucnind de fiecare data cand lasam garda jos. Nu stiu cum sa rad fara sa nu incerc sa-mi camuflez fata intr-un fel sau altul – privind in jos la podea, acoperind-o cu ambele maini sau oferind un ranjet in loc sa rad din toata inima.
Au trecut 15 ani de cand mama mea a rostit acele cuvinte, dar inca mi le amintesc!
Acum ma uit la fiul meu care se joaca pe podea. El este rotunjor si are maini durdulii cu gropite la incheieturi. Un copil dulce si iubitor, de care pana si persoanele necunoscute sunt impresionate. Are ochi frumosi; exact ca ai mei. Ii vad ascunsi in spatele genelor dese sau acoperiti de parul ciufulit. Cu toate acestea, din punctul meu de vedere, este perfect.
Rasul lui este cel mai incredibil sunet pe care l-am auzit vreodata. Cand rade, isi inchide ochii si chicoteste, urmand apoi acele rasete generoase din burta, care sunt facute din bucurie pura. Rade de pisicile noastre cand acestea alerga prin casa. Imi place sa-l aud razand.
La un moment dat voi da gres ca mama. Probabil ca vor veni si momente cand imi voi pierde rabdarea si voi tipa la el, desi nu ar trebui. S-ar putea ca intr-o zi ploioasa sa uit sa-i pun pelerina in rucsacul pentru scoala. Stiu ca la un moment dat imi voi dezamagi fiul. Dar nu-l voi face vreodata sa se indoiasca de faptul ca el este cel mai uimitor lucru pe care l-am vazut vreodata.
