In ziua in care am pierdut-o pe bunica, am pierdut si jumatate din inima mea. Aveam 35 de ani, o varsta la care ar trebui sa fii deja „pregatit” pentru astfel de pierderi, insa nimic nu te poate pregati, de fapt, pentru disparitia acelei persoane care ti-a fost alaturi de cand te stii, care te-a invatat sa privesti lumea si sa te intelegi pe tine insuti.
Bunica mea nu a fost doar o bunica – ea mi-a fost si mama, si confidenta, si prietena. Imbratisarile ei reuseau sa alunge orice neliniste. Dintr-o simpla conversatie cu ea mi se parea ca fiecare lucru greu din viata poate fi cumva rezolvat. Era omul caruia ii impartaseam toate secretele si cel care ma invata sa fiu puternica, dar si sa-mi pastrez sufletul deschis si sensibil.
Plecarea ei m-a invatat ce inseamna fragilitatea. Nu doar fragilitatea vietii, ci si fragilitatea legaturilor profunde, acelea care fac parte din tine si pe care ajungi sa le iei, fara sa-ti dai seama, ca fiind vesnice. In acea zi, am inteles ca prezenta oamenilor dragi este o binecuvantare pe care nu ar trebui sa o luam niciodata de buna.
Cand bunica mea a murit, am aflat ce inseamna durerea, dar si iubirea infinita
Dincolo de durere, am invatat ca iubirea adevarata, sincera, este cea care ramane in noi, chiar si atunci cand persoana pe care o iubim nu mai este fizic langa noi. Pierderea bunicii mi-a reamintit ca nu iubim doar oamenii de langa noi, ci si amintirile lor, lectiile lor, felul in care ne-au transformat. Bunica a plecat, dar sfaturile ei au ramas sa-mi fie ghid in cele mai intunecate momente, iar asta imi da putere.
Tot atunci, am inceput sa inteleg cat de important este sa ne pastram vie amintirea celor plecati. Mi-e teama ca, odata cu trecerea timpului, voi incepe sa uit sunetul vocii ei, rasul ei bland, care avea darul de a face sa para mai usor orice lucru greu. Mi-e dor de imbratisarile ei si, in momentele de singuratate, simt nevoia sa simt din nou caldura acelor brate care ma strangeau cu toata dragostea din lume.
Regret ca bunica mea nu si-a cunoscut stranepotii si ca nu a mai apucat sa ma vada in rochie de mireasa...
Unul dintre cele mai mari regrete pe care le port in suflet este ca bunica mea nu a mai apucat sa ma vada imbracata in rochie de mireasa, intr-una dintre cele mai importante zile din viata mea. Imi doream sa fie acolo, sa-i vad zambetul cald si sa-i simt privirea plina de mandrie, sa-mi fie alaturi in acest nou inceput.
Ma doare ca nu va fi niciodata parte din amintirile acelea pe care mi le imaginam impreuna, ca nu va putea sa-si tina stranepotii in brate si sa le spuna povesti asa cum imi spunea mie cand eram mica. Stiu ca ar fi fost o strabunica minunata, rabdatoare si iubitoare, iar copiii mei ar fi avut atat de multe de invatat de la ea. Simt o durere profunda cand ma gandesc la toate aceste momente frumoase pe care ea nu va avea ocazia sa le traiasca alaturi de noi. Dar in acelasi timp, ma straduiesc sa pastrez in mine esenta ei, sa fiu acel om bun si iubitor, sa duc mai departe valorile si amintirile pe care mi le-a insuflat.
Viata merge inainte!
Am invatat si cat de important este sa ai curajul sa continui, chiar si atunci cand simti ca o parte din tine s-a rupt. Am simtit o responsabilitate aparte de a duce mai departe tot ce am invatat de la ea: generozitatea, bunatatea, intelepciunea simpla, felul in care ea gasea intotdeauna timp sa se opreasca si sa asculte, sa aline, sa ofere sprijin. M-a invatat sa fiu mai buna, sa invat sa iubesc neconditionat si sa imi fac loc in suflet pentru iertare si compasiune.
Mi-e frica sa nu ii uit vocea, rasul, mirosul...
Cel mai dureros este gandul ca, odata cu trecerea timpului, amintirile ei ar putea sa se estompeze, sa devina doar umbre ale unor clipe de demult. Dar tot ea m-a invatat ca iubirea adevarata nu se pierde. Amintirile au forta de a ne tine aproape de cei dragi, chiar si dupa ce pleaca. De aceea, am inceput sa imi povestesc mie insumi despre ea, sa o „pastrez vie” in cuvinte si ganduri.
„Doliul este doar iubire care nu mai are unde merge”
Intr-un fel, ziua in care am pierdut-o a fost ziua in care am invatat ce inseamna, de fapt, sa o am aproape. Chiar si in absenta ei, ea continua sa traiasca prin mine, prin ceea ce sunt si ceea ce fac, prin toate lucrurile invatate de la ea si prin dragostea ei care a lasat o amprenta de nesters asupra mea.
In final, cea mai mare lectie pe care am invatat-o este ca, atunci cand iubim cu adevarat, chiar daca pierdem o persoana draga, nu pierdem niciodata legatura pe care am avut-o cu ea. Este in fiecare gand, in fiecare gest, in fiecare clipa in care alegem sa traim cu aceeasi blandete si intelepciune pe care ea ne-a inspirat-o.
Mi-e dor de bunica mea, mi-e dor de imbratisarile ei si de vocea ei. Dar am invatat sa o port cu mine, iar dorul meu s-a transformat intr-o dragoste care, paradoxal, este acum si mai puternica, pentru ca am inteles ca ea va fi intotdeauna o parte din mine, indiferent cat de departe a plecat.
