Sarcina, nasterea, momentul in care iti tii pentru prima oara copilul in brate sunt clipe de neuitat pentru orice femeie. Fericirea care iti inunda sufletul, dragostea care te napadeste in valuri sunt sentimente pe care crezi ca nu le poate intelege decat cine a trecut prin asta. Si, in acele momente, langa tine este o moasa despre care nu stii mare lucru, care poate te face sa te simti mai bine sau care poate te deranjeaza cu atitudinea ei. Poate te ajuta sa stii ca este mama, la randul ei, poate iti da un sentiment de confort, de siguranta.
Multe mame cred ca personalul medical nu isi poate face bine treaba daca nu stiu ce inseamn sa fii parinte. Ei bine, avem pentru voi povestea unei moase care, desi se lupta cu infertilitatea, a trait mereu cu tot sufletul alaturi de mame ce si-au tinut pentru prima oara bebelusii in brate chiar in fata ei.
"Ca moasa, sunt deseori intrebata de viitoarele mamici daca am copii. Simt ca pentru ele raspunsul corect ar fi «da». Dar cand esti in mijlocul propriei lupte, una sfasietoare, de a concepe un copil, aceasta intrebare simpla pare o provocare. Nu mi-a fost niciodata mai greu sa raspund, decat in saptamanile si lunile ce au urmat pierderii gemenilor pe care mi-i dorisem atat de mult, care se nascusera prea devreme pentru a putea trai. Multe ar fi refuzat sa raspunda si chiar si mie mi-a fost greu la inceput. Simteam un amestec de vinovatie si teama, nu stiam daca sa ma prefac ca baietii mei nu au existat sau daca as supara-o pe viitoarea mamica daca ii povesteam situatia.
Intr-un final raspundeam «da, doi copii», inainte de a muta discutia inapoi la mama. Simteam durere, dar nu aveam timp sa ma gandesc la asta. Trebuia sa ma concentrez pe ce aveam de facut si sa ma asigur ca pacienta primea cea mai buna ingrijire din partea mea. Am lucrat ca moasa pe toata durata tratamentelor pentru fertilizare in vitro, am devenit experta in a-mi anestezia propriile emotii.
Uneori veneam acasa la sotul meu si plangeam din toata inima. De cele mai multe ori, insa, nu vorbeam nici cu el despre ce simteam. Mi-era teama ca nu m-as mai fi putut opri din plans", povesteste Sophie Martin.
"Mamele pe care le ingrijeam aveau tot ce eu nu puteam avea"
"Am vazut nenumarate mame cum isi leganau in brate bebelusii nou nascuti. Uneori era teribil de greu pentru ca ele aveau tot ce eu nu puteam avea. As fi petrecut ore intregi spunandu-le altor femei cat de grozave si minunte sunt si amintindu-le ca au fost capabile de un miracol. Asta in timp ce eu simteam disperre, dezamagire si furie pe propriul meu corp. Jobul meu punea sare pe o rana adanca, dar am ramas devotata. Pentru ca, de cand ma stiu, mi-am dorit si copii, dar si sa fiu moasa. Adoram sa am grija de mame si de bebelusii lor si cand eu si sotul meu am decis sa incercam sa avem un copil nici nu ne gandeam ca va fi greu. Si totusi, dupa 9 luni de incercari, un consult de specialitate si analizele au aratat ca, desi aveam 25 de ani, aveam o rezerva ovariana foarte mica si singura sansa de a avea copii era FIV. A fost devastator, parea cea mai mare nedreptate. Nu imi puteam imagina ca nu voi avea copii. Am decis pana la urma sa incercam FIV, dar nu puteam astepta 18 luni pentru a beneficia de procedura decontata. Am decis sa facem cumva rost de bani pentru a merge la privat. Am facut prima procedura in octombrie 2018. Din cele patru ovule fertilizate, doar doua au fost viabile. Dupa implantare, am asteptat cu mare nerabdare momentul cand puteam face testul de sarcina. Nu am putut sa dorm in noaptea dinainte, m-am trezit la ora 2.00 si am asteptat cu ochii in tavan ora 4.30. Atunci l-am trezit pe sotul meu si i-am spus ca e momentul sa fac testul. Am ramas amandoi muti de bucurie cand au aparut cele doua linii care confirmai sarcina. Apoi au navalit frica si grijile. Iar dupa cateva zile am avut o sangerare. La ecografie s-a vazut ca, desi fusese implantat doar un embrion, acesta se divizase si urma sa am gemeni identici. Desi asta insemna costuri duble, era cea mai buna veste posibil".
Poveste fericita cu final nefericit
"In mod tragic, insa, nu am avut parte de finalul fericit al povestii. La 21 de saptamani, ingrijorata de o sangerare, am mers la spital. Am ramas internata si a doua zi mi s-a rupt apa si am intrat in travaliu. Stiam, fara urma de indoiala, caa iubitii mei copii aveau sa moara. Doar copiii nascuti dupa 24 de saptamani pot fi resuscitati, iar eu urma sa nasc cu 20 de zile prea devreme. Mi se parea atat de nedrept... Urma sa nasc de doua ori, dar nu aveam sa fiu mama...
Cecil si Wilfred, gemenii nostri, s-au nascut pe 6 aprilie 2019 si au trait 90 de minute. Atat le-au rezistat plamanii imaturi. N-a existat niciun telefon, nu existat ora de aur cu contact piele pe piele. Doar o liniste dureroasa.
Am aflat apoi ca aveam cervix incompetent. Inca un termen medical care te face sa simti rusine si vinovatie".
"Imi uram corpul pentru ca nu si-a facut treaba"
"Dupa 7 saptamani de la nasterea fiilor mei m-am intors la lucru. Aveam 27 de ani, nu puteam ramane insarcinata si aveam grija de femei cu 15 ani mai mari decat mine care deveneau mame. Nu am mai lucrat cu copii o vreme, ci doar cu gravide. La serviciu nu aveam timp sa ma gandesc la mine. Dar acasa vinovatia ma cuprindea. Imi uram corpul pentru ca nu si-a facut treaba, nu credeam ca James ma mai poate iubi. Ma chinuiam singura cu gandul ca el ar putea intalni pe cineva care sa ii poata oferi o familie.
Dupa 7 luni de la moartea gemenilor am inceput o noua serie FIV. Ecografii, analize, injectii zilnice. Nu puteam sa am bucur ca prima data, constienta de faptul ca a ramane insarcinata era doar primul pas. Prima tentativa a esuat, pentru ca niciun embrion nu a fost vibilil. In martie 2020 am inceput o noua cura, dar am intrerupt din cauza pandemiei. In mai am reluat procedura. Am avut patru embrioni cngejati, iar al cincilea a fost implantat. Sarcina nu s-a fixat, insa, asa ca am cazut din nou in ghearele disperarii. Nu mai aveam bani pentru inca un transfer. Am asteptat pana la Craciun, cand parintii mei s-au oferit sa plateasca pentru transferul unuia dintre embrioni. Am facut procedura si am asteptt, fara sa ne facem mari sperante. O saptamana mai tarziu, cand am avut o sangerare, m-am temut ca a scazut nivelul progesteronului si ca nu puteam mentine sarcina. Analizele, insa, au aratat ca nivelul crescuse si ca eram insarcinata. Urmatoarele noua luni au fost terifiante, dar, la capatul lor a venit pe lume micutul nostru miracol, Percy. Acum are doi ani si imi seamana foarte bine. Am 34 de ani si sunt tot infertila, iar alte patru ture de FIV au esuat. Am scris insa o carte despre experientele mele si sper ca va fi un sprijin pentru toate femeile care duc aceeasi lupta".
