Maternitatea nu era pe lista prioritatilor mele nici dupa ce m-am casatorit. Am avut o cariera relativ satisfacatoare si ma simteam confortabil cu viata mea de zi cu zi.
Nu am vrut sa stric aceasta pace, deoarece eram multumita si fericita. Mai mult, nu a existat niciun motiv convingator pentru a trece la urmatorul nivel al vietii de femeie casatorita si de a avea un copil.
Unul sau niciunul?
Seful meu este fondatorul unei fundatii numite "One or None Foundation." Pentru el "niciunul," deoarece sustine ideea de a nu avea copii. Ne vorbeste despre avantajele economice, atunci cand nu ai copii. El a spus ca a avea un copil este echivalent cu cheltuielile pentru treizeci de croaziere. Deci, neavand un copil, iti poti permite acele croaziere.
El ne-a avertizat, de asemenea, ca un copil intarzie pensionarea cu cinci ani. Deci, daca ai mai multi copii, cu atat mai mult esti legat de munca.
Cu stilul meu de viata - ore intregi petrecute la serviciu si inca multe ore de munca chiar si acasa - aparitia unui copil in aceasta imagine nu parea plauzibila.
Sarcina, un adevarat soc pentru mine
Am avut socul vietii mele cand am aflat ca sunt insarcinata. Stiam ca se poate intampla, dar nu eram pregatita la vremea respectiva. Mama reticenta din mine era speriata, tulburata si pierduta. Nu eram pregatita mental si emotional pentru acest eveniment iminent de schimbare a vietii.
Sarcina mea nu a fost asa cum auzisem de la cele din jur. Asteptam cu nerabdare sa experimentez acea "stralucire a femeii insarcinate," pe care toata lumea spune ca o ai, si sa mananc cu pofta, ca si cum n-ar exista maine. N-am trait nimic din astea.
Treceau cele noua luni si inutil sa spun, ca nu eram stralucitoare. Ma temeam sa ma trezesc dimineata, deoarece insemna inceputul episoadelor mele de varsaturi. La birou, ieseam din sedinte pentru a ma grabi spre baie pentru a vomita. Am fost tentata sa-mi aduc laptopul in baie si doar sa tin si un recipient langa birou.
Am putut simti dezamagirea superiorilor mei, pentru ca nu erau obisnuiti cu mine asa.
In a opta luna de sarcina, a aparut amenintarea de nastere prematura. Micul om din interiorul meu a vrut sa iasa mai devreme. Am stat zece zile internata, bombardata cu medicamente anticontractie, pentru a tine copilul pana la termen.
Exact la sfarsitul celui de-a 37-a saptamani am nascut o fetita frumoasa. Am crezut ca suferinta mea s-a terminat acum, cand omul minuscul iesisea din burta mea. Nu mai putea sa faca ravagii cu hormonii sau cu alte functii corporale, dar am avut surpriza vietii mele, pentru ca stiam ca agonia si groaza maternitatii abia incepeau.
"Sarcina a fost doar remorca. Maternitatea avea un semn imens care spunea "Acum incepe."
O adevarata provocare sa fii mama
Cred ca alaptarea este blestemul Evei. Cine a spus ca este simplu si usor pentru ca te ajuta instincul de mama a mintit. El trebuie sa fi fost, de asemenea, creatorul acelei reclame TV, in care o mama zambeste la micutul ei, rostind cuvintele: "Alaptarea este cea mai buna pentru bebelusi pana la 2 ani." Acest mesaj nu surprinde 99,9% din experienta alaptarii. Mama este in agonie de durere, pentru ca micutul sau ii mesteca sfarcurile.
O imagine mai exacta ar fi o femeie care nu a facut un dus de o zi sau doua, cu cearcane adanci, intunecate si cu parul neingrijit. Bebelusul aflat in brate luptandu-se sa suga, iar mama plangand de durere din cauza alaptarii. Probabil ca este o imagine mai realista.
Si oh, plansul copilului. Dumnezeu trebuie sa fi proiectat perfect sunetul, tonul si decibelul acelui fior. Timp de mai multe luni, alergam cu mai putin de o ora de somn pe noapte, in timp ce bebelusul meu plangea neconsolabil zi si noapte. Ma asteptam sa scap de epuizare si de oboseala, dar nu a fost asa.
Maternitatea este "singuratate"
Am decis sa-mi aduc copilul la doctor pentru ca, in afara de plansul nesfarsit care ma innebunea, nu avea greutatea pe care ar trebui sa o dezvolte normal un copil. I s-au facut o serie de teste si cand am primit diagnosticul, am simtit ca sunt inghitita de pamant. Era vorba despre un defect congenital din cauza caruia intestinele fetitei s-au rasucit si nu putea sa absoarba nutrientii.
Cand medicul mi-a spus ca bebelusul are nevoie de o interventie cat mai curand posibil, a venit peste mine un val de nedescris de panica, teama si neputinta. Parca as fi fost intr-un cosmar care m-a bantuit neincetat chiar in timp ce ma trezeam. A fost randul meu sa plang la fel ca micuta mea. Plangeam din disperare si ma rugam la Dumnezeu sa-mi crute copilul.
Fiica mea a suferit doua interventii chirurgicale majore la varsta de trei luni. Dupa aceea, lungul drum dificil spre recuperare s-a asezat pe umerii mei, intrucat nu putea se se hraneasca decat cu laptele matern.
Noaptea, adanc in transeele maternitatii, alaptand-o pe fiica mea si privind-o in continuu pentru a verifica daca mai respira, mi-am dat seama ca a fi mama este o munca singura. Sotul meu era prezent fizic, dar adormea usor, lasandu-ma in pace sa-i ascult sforaielile, in timp ce o vegheam pe cea mica. Au fost momente in care lacrimile au curs si nu se opreau, mai ales cand imi vedeam copilul suferind.
Au trecut luni de recuperare si am sarbatorit prima ei zi de nastere. Am facut un eveniment de multumire, deoarece am crezut ca este cea mai potrivita tema. Recuperarea si vindecarea ei au fost intr-adevar rugaciuni cu raspuns. In acel moment, am crezut ca va fi o navigare lina prin viata. Am depasit cea mai grava criza de sanatate pe care un copil o putea avea. Cateva luni mai tarziu, am fost incercati de alta.
Cea mai mare frica a unei mame
Fiica mea a fost diagnosticata cu o afectiune autoimuna, in care anticorpii ataca trombocitele facand ca aceasta sa scada la niveluri critice. Nu-mi venea sa cred ca urma sa trec printr-o alta criza. Parea ca o pedeapsa atarnata in jurul vietii mele de cand am ramas insarcinata. Cand se va incheia aceasta serie de evenimente nefericite?
Cand medicul a spus ca copilul meu trebuie sa faca transfuzie intravenoasa de imunoglobulina (IVIG), m-am simtit amortita, speriata si scursa de toata energia. Emotiile imi erau familiare si tot ce puteam face era sa ma predau si sa urmez instructiunile doctprilor. Am facut teste de sange in fiecare saptamana, timp de sase luni, iar fiica mea ajunsese o fata familiara in spital.
Dar cu mari eforturi, cu o dieta stricta, dupa un an si jumatate, trombocitele fiicei mele au fost constant normale.
M-a parasit, oare, ghinionul? Pot sa ma bucur acum? Voi putea sa am grija de un copil sanatos?
