Sunt trist! Sunt asa de trist... As vrea sa fiu un telefon... As vrea sa fiu obiectul ala rece la care privesti toata ziua ba zambind, ba incruntandu-te, ba cu plictiseala, ba butonand cu infigurare...
Sunt tare trist... Cum de ce? Pentru ca mainile tale, facute pentru a ma dezmierda pe mine, mangaie toata ziua chestia aia care iti capteaza toata atentia... Degetele tale alearga neincetat peste chestia aia careia te-am auzit spunandu-i “ecran” sau “display” - ce nume or mai fi si astea? - in loc sa alerge prin parul meu cand am nevoie de tine...
Ma intreb si eu, ca un copil, cine e "display" sau "ecran" de e atat de important pentru tine?
Mami, tati, va mai amintiti?
Cand eram in burtica, mami, imi promiteai ca vei avea grija de mine. Imi povesteai mereu cum ne vom juca amandoi, cum ne vom plimba prin locuri atat de dragi tie, cum vom face atat de multe lucruri impreuna...
Cand eram acolo, la caldurica, tati, iti simteam degetele cum ma mangaie peste burtica si te auzeam - mai incet decat pe mami, e drept - cum faceai planuri pentru noi si cum spuneai ca te vei ocupa de mine cat de mult vei putea. Stiam de atunci ca tu nu vei fi atat de mult cu mine... Am inteles ca cineva trebuia sa aduca bani acasa pana mai cresteam eu. Am inteles si ma bucuram inca de pe atunci de grija ta. Iti amintesti cum tresaltam in burtica si iti loveam mana cu piciorusul sau cu manuta? Voiam sa intelegi ca te simt si ca ma bucur ca esti acolo!
Va amintiti cum, cand m-ati adus acasa - asa numeati voi locul asta - stateam si ne priveam ore intregi? Bine, eu mai mult dormeam! Dar, si daca aveam ochii inchisi, tot va vedeam acolo, langa mine. De aia si plangeam imediat cum simteam ca ati plecat...
Eram cel mai fericit cand ma luati in brate, cand va faceam sa radeti... Chiar si cand va vedeam ingrijorati si eu plangeam ca ba ma durea burtica, ba ma dureau dintisorii, tot fericit eram! Pentru ca va stiam acolo!
Abia asteptam sa cresc si sa putem face toate lucrurile de care imi povesteati!
Eu am crescut! Voi unde sunteti?
Acum sunt destul de mare, cred eu, sa putem merge in parc, sa ne jucam cu mingea, sa prindem fluturi si alte gaze, sa alergam prin iarba... Eu am crescut! Sunt aici si sunt gata pentru toate! Dar voi? Voi unde ati "plecat"?!? Cum a reusit un "telefon" sa va rapeasca si ce v-a facut de ati uitat de mine si de toate planurile noastre?!?
Cu ce e el mai bun decat mine? De ce, in loc sa ne bucuram unii de altii, e mai important sa imi faceti poze toata ziua si sa ma filmati?!? Si ce e atat de "tare" cand va da lumea laic (asta ce o mai fi? poate ceva dulce?) la o poza cu mine? Ce e atat de "wow" in asta daca voi nu va bucurati, de fapt, de mine, ci de ceea ce crede lumea despre pozele cu mine?!?
Sunt trist... Sunt trist pentru ca nu va inteleg
Aaa, sau poate "telefon" e fratiorul ala pe care ziceati ca o sa mi-l faceti?!? V-am auzit eu vorbind despre asta cand credeati ca dorm... Dar… daca e asa, eu de ce nu pot sa ma joc cu el tot timpul? De ce mi-l pasati doar din cand in cand si atunci nu ne bagati in seama pe niciunul?!? Nu! N-are cum sa fie el fratiorul meu! Nici macar nu semanam... El e rece si alunecos. Si am vazut eu ca il schimbati mereu dupa ce cade pe jos. Ori, pe mine nu m-ati schimbat niciodata cand am cazut...
E clar! E altceva care va atrage la el. Si eu nu stiu ce! Si de aia sunt atat de trist! Daca as sti, as putea incerca sa fiu si eu telefon. As face-o de dragul vostru!
Poate atunci ati sta mai mult cu mine, asa cum stati cu el cand sunteti prea obositi, prea ocupati, prea suparati sau prea nu-stiu-cum...
Poate atunci nu as mai adormi seara singur, gandindu-ma cum as putea sa va luminez si eu chipul in intuneric...
Poate atunci nu m-as mai intreba daca ati incetat cumva sa ma iubiti sau cand am incetat sa mai fiu eu cea mai mare bucurie din viata voastra...
Daca am gresit eu cu ceva, imi pare rau! Desi... nu cred... cand gresesc, ma certati... Poate am gresit ca nu m-am nascut telefon?
