Autor: Iolanda Scripca
Toamna
Vantul bate prin ulucii caselor, disperat. Culorile mor in ruginiul vremii, lasand in ceata - clipa verde. Mainile crengilor isi ramifica ramurile, miscandu-le, parc-ar spune:
\"Avem nevoie de frunze...\"
Doar o frunza mica nu se desparte de copacul ei. Inca verde, ea viseaza la vara trecuta. Ar vrea sa stea tot acolo dar vantul o ia si pleaca, apoi o lasa jos, ratacind-o. Frunza ramane putin pe loc si, privindu-si parul, isi dadu seama ca imbatranise...dar, deodata, isi aminti de copacul ei.!
A intrebat stolurile, dar ele se grabeau. A intrebat raul, dar raul era inghetat. Apoi s-a dus in padure si padurea a adus din nou vantul. El a dus-o undeva departe, intr-o imensitate alba: taramul dintre toamna si vis.
Plangand, ea ramase dezamagita. Dar, deodata, o voce o chema; avea nevoie de ea...
A cautat peste tot, si gasi, gasi...copacul ei.
Fericita se zgribuli la radacina lui, pentru ca sa reinvie, la primavara, prin mugurii mici, prin verdele crud, primavaratic...
